Afară este o vreme cenușie însă temperatura este placută. În ciuda faptului că sunt fizic meteo-sensibilă, nu pot spune însă că vremea de afară mă poate afecta psihic în vreun anume fel, așa cum îi afectează pe unii oameni. Adică, eu pot găsi la fel de multă bucurie într-o zi ploioasă și cenușie pe cât de multă tristețe contrastantă pot găsi și într-o zi senină de primăvară. Cred că depinde totul de puterea noastră lăuntrică și de ce fel de lentile avem pe suflet în respectivul moment.
Dând astfel la o parte argumentul vremii de afară, rămâne să aflu acum motivul stării mele: o combinație de oboseală fizică și psihică copleșitoare. M-am simțit hărțuită de prezența oamenilor în ultima vreme. Practic nu prea am avut suficient timp să mă refac după o dezamăgire, că urma imediat alta. Știu, știu… nici mie nu-mi place să-i aud pe alții plângându-se de cât de dezamăgiți sunt ei de lumea întreagă, de parcă ei ar fi niste îngerași. Nici eu nu sunt un îngeraș. Cu siguranță că și eu dezamăgesc pe cei din jur, într-un fel sau altul. Dar nu cred că aș face-o vreodată în mod intenționat. E de-ajuns să mi se spună și sunt gata oricând să lămuresc orice fel de situație. De cele mai multe ori însă, încerc să le previn. Desigur că pot fi o persoană foarte dură, însă ostilitatea gratuită mi se pare o mare prostie.
Nu toți sunt așa însă. Sunt oameni pentru care singurul lucru care contează este propriul confort & propria perspectivă, și prea puțin le pasă ce simt alte ființe. 
Astfel de oameni devin ei înșiși un fel de insule. Dar un proverb englezesc spune că ”No man is an island”. Am învățat, la rândul meu, că suntem făcuți să trăim împreună, să învățăm unii de la alții, să devenim cea mai bună versiune de care suntem capabili. În mintea mea, oamenii de pe această planetă sunt ca un fel de beculețe care doar dacă sunt conectate la aceeași sursă se pot aprinde ca un mare circuit perfect funcțional. Nu văd conexiune între oameni. Desigur, există luminițe și grupuri de luminițe pâlpâind timid pe întinsul acestei planete, însă întunericul este încă (prea) mare.
Egoismul, narcisismul, minciuna, violența, lașitatea, superstiția, absurdul, răutatea gratuită, setea de putere (fizică, financiară, religioasă sau de orice fel) și manipularea altor ființe pentru obținerea confortului personal… fac din această lume un loc foarte urât și singuratic.
Există mult prea multă suferință. Nu știu cum este să nu o simți, fiindcă am simțit-o de când mă știu, motiv pentru care nu am putut fi niciodată pe deplin fericită. Nu cred că depinde de mine… sau poate că depinde de mine într-un mod de care nu sunt pe deplin conștientă.
Este ciudat și dificil de explicat cum de poți fi într-un mod atât de continuu și de constant conștient de o durere ce există poate la celălalt capăt al lumii, ceva ce nici măcar nu poți identifica. Nu știu cum fac, nu înțeleg cum se întâmplă, dar nu îmi dă pace. Nu este nevoie să mă gândesc la ea, ci ea există constant ca un veșnic fundal sonor conectat la mintea mea. Sunt zile în care durerea e aproape fizică, o simt de parcă ar fi a mea. Știu că pentru a putea face acest loc mai primitor (și) pentru mine, trebuie să încerc să reduc suferința din lume ori cel puțin să nu o propag. Acesta este și motivul pentru care am renunțat la consumul de carne. Nu silueta este motivația mea.
Un alt lucru pe care l-am mai observat este acela că nu mă identific complet cu ceea ce sunt, adică cu individul care sunt. 
Mă pot detașa repede și-mi pot lăsa gândul să călătorească liber fiindcă nu există imposibil acolo unde nu există limite. Aspectul negativ este acela că trăiesc perspectivele altor oameni mai mult decât îmi trăiesc propria mea perspectivă. Uneori ajung să am câte o criză de identitate și am nevoie să mă adun și să îmi pun cap la cap propriile viziuni și aspirații pentru a nu uita cine sunt. Oamenii se oglindesc pe ei înșiși în mine, însă și eu la rândul meu mă oglindesc în alți oameni, motiv pentru care încerc să devin conștient de propriile-mi umbre.
Sunt zile în care încerc să-mi dau seama dacă emoțiile pe care le simt sunt ale mele ori dacă sunt preluate de la alte ființe din jurul meu.
Pot doar să bănuiesc că toată această empatie a luat naștere din copilărie când din cauza timidității tăceam foarte mult însă obișnuiam să observ foarte mult oamenii și eventual să mă pun în locul lor încercând să le intuiesc emoțiile și gândurile. Lumea mea exterioară era limitată și monotonă, însă cea interioară compensa.
Suferința animalelor complică foarte mult situația pentru mine, deoarece durerea lor este exponențial mai mare decât cea a oamenilor.
Nu ai cum să vorbești (și să propovăduiești) mila, bunătatea, voioșia, inocența, integritatea ori superioritatea umană, cât timp te faci pe tine însuți cauza terorii altor ființe. Ignoranța nu este și nu va putea fi niciodată o scuză a omului.
Pare greu pentru oameni să înțeleagă că n-ai cum să rănești o ființă fără să te rănești și pe tine însuți implicit. ÎNTR-UN FEL SAU ALTUL. Eu o simt în acest fel, dar alții o vor simți altfel.
Știu că sunt și oameni ca mine, chiar mulți. Sper ca rândurile scrise de mine să-i ajute să se simtă mai puțin singuri. Știu cât de mult mă ajută și pe mine să aflu despre oameni care trăiesc o realitate similară cu a mea.
Există zile în care aș vrea să-mi aleg câteva suflete bune și blânde între care să mă ascund ca o vrabie zgribulită și să uit de lumea rea de afară. Măcar pentru câteva clipe, până-mi odihnesc puțin sufletul…
CĂRȚI LA PURICAT 