Uneori am impresia că mă pot privi pe mine însămi de undeva din exteriorul propriei ființe, și un lucru pe care l-am observat recent astfel a fost că printre oameni mă simt în general amorțită, deconectată, plictisită, aproape falsă, într-o stare de auto-pilot. O stare total opusă acestei condiții de ”hibernare socială” o am în momentul în care descopăr un om VIU, un om care gândește diferit și dincolo de spațiul și timpul ”comun”, un om (de multe ori) considerat ciudat de către alții, un om care îndrăznește să pună la îndoială sisteme vechi pentru care cei mai mulți nu și-ar sacrifica confortul personal ca să le înfrunte în vreun fel. În prezența unor astfel de oameni mă simt vie, trează, îmi stârnesc motivația propriilor aspirații, curiozitatea și interesul de a întâlni o ființă originală.
Spovedania unui preot ateu nu este o carte care să te lase indiferent. Fie o iubești, fie o urăști… râzi și plângi deopotrivă. E o carte contestată, discutată, lăudată sau aspru criticată. Dar întâi de toate, este o carte AUTENTICĂ. Iar eu cred că ăsta este cel mai important lucru. 
Întotdeauna am fost de părere că întâia dovadă de respect pe care o poți arăta unei persoane este sinceritatea. Dacă respecți un om, îl vei trata cu sinceritate. Desigur, aici nu mă refer la acele răutăți gratuite clasificate ca ”sinceritate”, ci pur și simplu la… a nu servi omulului gogoși.
Ei bine, noi oamenii ne-am obișnuit cu regimul ăsta de gogoși, într-atât încât unii dintre noi s-au săturat și-au zis: Gata!
Spovedania unui preot ateu dezvăluie cu cea mai mare sinceritate omul din spatele hainelor preoțești. Omul pe care mulți credincioși ajung să nu-l mai vadă, orbiți de strălucirea aripilor de înger închipuite și vrăjiți de trilurile nazale bizantine. Prima (și probabil și singura) scuză este aceea potrivit căreia, – vezi doamne – , preotul este de fapt un fel de interfață între Dumnezeu și omenire, și într-un cuvânt el ar putea fi oricum că tot sfânt rămâne, grație unor ”hotărâri dumnezeiești” pe care noi nu le prea pricepem (dar ne facem că le pricepem).
Departe de a fi mai păcătos (ori mai sfânt) decât noi ceilalți, Ion Aion își povestește cu o reală sinceritate trările interioare, atât în relația sa cu enoriașii cât și dincolo de aceasta. Este de apreciat această spovedanie sinceră, a preotului către (întreaga) lume. A preotului care încetează să mai fie preot în momentul în care ”s-a făcut (iarăși) om”.
Dar Ion ne spune că nu este nimic greșit în a fi om. Greșit este să te minți (și să îi minți și pe alții) cu iluzii narcisiste și clichee învechite de.. mult prea mult timp. Pe lângă demitizarea sfințeniei preoțimii (de altfel, niște oameni ca tot omul), autorul argumentează totodată și împotriva unei religii absurde care din nefericire a reușit să dăinuiască (prin violență și manipulare) până în ziua de astăzi.
E timpul pentru o schimbare.
Deși nu sunt adepta folosirii unui limbaj dur, utilizarea lui în paginile acestei cărți nu mă deranjează. Și asta fiindcă monstruozitatea de ipocrizie colosală generată de instituția coruptă a bisericilor nu poate fi abordată cu termeni de finețe. În orice caz, comparativ cu alte exemple, limbajul este mai degrabă ușor trivial decât dur, iar eu personal nu cred deloc în pudoarea mimozelor și a mimozilor ce se fac ghem la auzul unor expresii mai deșucheate. A trecut ceva vreme de când bunul simț nu mai sălășluiește exclusiv în cuvinte frumos împachetate.
După cum mi-e obiceiul, nu mă voi apuca să povestesc acțiunea cărții, fiindcă m-aș simți ca la școală și nici nu cred că vreau să stric plăcerea cititorilor de a descoperi surpriza acestei lecturi. Dar ”spoilere” pe ici pe colo s-ar putea să fie.
Fără să citesc ceva despre biografia lui Ilie Toader, autorul îmi pare în mod firesc un om cult. Acțiunea cărții este inteligent construită, și abilitatea de introspecție a personajului este fascinantă. Personajele reprezintă tipologii de oameni aparținând realității noastre de zi cu zi iar întâmplările sunt povestite la persoana I. Lui însuși își aplică o doză sănătoasă din același sarcasm cu care sunt tratate toate personajele sale. Toate, mai puțin copiii. Admir faptul că este capabil de auto-critică, deoarece numai acest lucru face un om capabil de autenticitate. Majoritatea dintre noi preferăm să-i criticăm pe alții pentru a ne pune pe noi înșine într-o lumină favorabilă, ori adoptăm falsa modestie (atât de folosită de ”prea-cucernici”) pur și simplu ca să părem mai simpatici. Dar scopul autorului nu este acela de a-și elogia propriile idei, ci de a striga lumii întregi un adevăr pe care ființa sa l-a descoperit cu toată sinceritatea. Unii dintre noi vom rezona adânc cu acest adevăr și ne vom simți mai puțin singuri. Altora le va da de gândit. Iar alții se vor simți scandalizați și jigniți la nivel personal deoarece atunci când ideile sunt stagnante ajungi să te identifici cu ele și orice idee contrară o vei simți ca pe un afront la propria persoană. Știu, fiindcă am trecut prin toate cele trei faze (începând cu ultima menționată). Astfel, e bine de știut totuși două lucruri:
- pe măsură ce omul crește și se dezvoltă, și ideile se transformă sau se schimbă.
- e ok să fim diferiți și să avem idei diferite atât timp cât acestea nu aduc niciun fel de prejudiciu ființelor din jurul nostru.
Știm deja că realitatea fiecăruia dintre noi diferă una de cealaltă, și probabil că odată cu ea diferă și adevărul. Totuși, suntem în căutarea unui Adevăr obiectiv, comun pentru toți, și dincolo de noi. Înțelept ar fi, -zic eu-, ca pe acest drum către ”adevărul absolut”, să fim toleranți cu perspectiva fiecarui individ în parte și să nu cădem în îndoctrinare și habotnicie. Până la urmă, exemplul viu al vieții noastre reprezintă în sine adevărul ființei noastre.
Plănuiesc ca într-un viitor articol să scriu câte ceva și despre narcisismul spiritual, o atitudine specific umană ce a devenit deja fenomen demn de analizat.
Există o solidaritate pe care o simt la citirea acestei cărți. Este acea preocupare a autorului pentru sensul vieții și dilema morții. Cu cât acestă căutare devine mai sinceră, cu atât mai acută și mai răscolitoare este pentru suflet.
Desigur, sunt câteva lucruri menționate în carte pe care aș fi dispusă să le dezbat, însă este normal să nu gândim cu toții la fel. De exemplu, în ciuda vulnerabilității acestei lumi, eu cred în importanța lucrării omului pe acest Pământ, oricât de efemeră ar părea aceasta; o văd ca pe un fel de… update & feedback informațional. Către cine… încă n-aș putea spune. Doar e chestiune de credință. Iar credința, după definiția mea, este speranța personală a sufletului nostru.
Cea de-a doua parte a cărții devine ușor ciudată comparativ cu prima parte.
Nu am înțeles rolul drăcușorilor în toată povestea, și cu tot ce făceau ei acolo. Nu am reușit să le găsesc rostul ori să le înțeleg simbolistica, deși probabil că ea există. Probabil că este tot o aluzie la faptul că doctrinele religioase asociază știința cu iadul & păcatul. Doar o bănuială.
Am observat și flirtul autorului cu teoria Epigeneticii. Personal, și eu sunt de părere că ADN-ul ascunde informații misterioase pe care omenirea încă nu a reușit să le descopere. Se spune chiar că ADN-ul ar putea avea caracter multi-dimensional, teorie ce momentan sună la fel de science-fiction ca și existența altor forme de viață în Univers (și totuși, posibilă). În altă ordine de idei (și făcând referire la cele scrise în cartea sa de autor), nu cred (sau nu vreau să cred) că orice fel de ”înviere” ar putea depinde exclusiv de conservarea ADN-ului (material). Mi s-ar părea o (altă) loterie nefericită. Aș vrea să cred totuși, că dincolo de haosul evident ce ne înconjoară, există un sens. Nu neapărat în sensul poetic, romantic al cuvântului, ci mai degrabă într-un sens real.
Sarcasmul și sentimentul de neputință din această carte se împletesc în mod genial cu originalitatea unui suflet puternic care în ciuda tuturor eșecurilor omenești, încă mai crede în re-inventarea umanității. Fără aere de predicator, fără figuri de mare înțelept sau iluminat.
Gândindu-mă la dificultățile pe care Edi Constantinescu le-a avut de înfruntat în urma sincerității sale cu privire la religia pe care o slujea, mă întreb în ce măsură a fost afectată viața autorului. Știu că indiferent de obstacole și ostilități, astfel de oameni vor deveni mai puternici pe zi ce trece, tocmai fiindcă au învățat deja să-și taie sforile manipulării și au realizat cât de importantă este autenticitatea propriei existențe. Însă la nivel personal, lucrurile pot fi ceva mai complicate atunci când există probleme de acceptare din partea celor din jur, și într-o societate care te acceptă doar dacă nu îi sfidezi tiparele. Asta mă duce cu gândul la un articol genial pe care l-am citit odată, intitulat Încetează a încerca să mă iubești, și începe a încerca să mă înțelegi. De multe ori iubim (sau apreciem) ideea pe care noi o avem despre acea persoană, și uneori suntem atât de absorbiți de acea idee construită, încât uităm că acea persoană (ca și noi de altfel) este într-o continuă transformare și într-o continuă căutare a sensului propriei sale vieți. Acum, după atâția ani, am învățat din proprie experiență cât de important este să încerci să ÎNȚELEGI pe cineva cu toata sinceritatea. Sa fii loial. Nici ție nu ți-ar plăcea să fii iubit/ă sau apreciat/ă pentru fantezia cuiva despre tine și nu pentru ceea ce ești cu adevărat.
Fără dar și poate, autorul este un om credicios, însă nu religios. Dumnezeul în care el crede nu este dumnezeul gelos și despotic descris acum mii de ani de evrei.
Mie mi-a plăcut această carte. E o lectură dulce-amăruie, condimentată cu mult umor, cu un sarcasm ușor trist și multe introspecții care ne îndeamnă cu blândețe la o căutare sinceră a sensului vieții noastre. Povestea se încheie cu o notă optimistă. Ion CREDE că omul se poate re-inventa și că poate învinge, într-un fel sau altul, Moartea. Tot ce trebuie să facă, se pare, este să fie AUTENTIC. Sincer și curajos. Suficient de curajos încât să nu își mai trăiască viața prin ochii (sau ideile) altcuiva, ci să pornească pe propriul său drum catre Dumnezeu, oricine ar fi El.
Sper să vă placă și Dumneavoastră această cărticică. Iar dacă nu vă place, nu-i nimic, fiindcă Pământul ăsta-i suficient de mare pentru noi toți. 🙂
Mi-a fost greu să scriu iarăși, la 8 luni după ultima postare înregistrată pe blog și totodată la 8 luni după acea pierdere.. Impactul pe care prezența Morții îl are asupra mea este puternic. Am încercat și încerc din greu să o înțeleg. Să îi dezleg misterele. Să aflu unde-mi duce toate aceste suflete dragi. Am învățat să trăiesc la limita dintre cele două lumi fiindcă altfel n-aș știi cum să-mi păstrez mințile. Trebuie să păstrez cumva o legătură… Sunt o fire ambițioasă și pentru mine cuvântul imposibil este și va rămâne ”o veche înjurătură în limba elfă”. Căutarea mea va dura cât viața mea. Apoi voi afla răspunsul. Sau poate că nu.
Până atunci, Ilie Toader, iată răspunsul meu la întrebarea ta:
Replica ”asta-i tot ce poți?” aparține Morții, și va aparține Morții până ce Omenirea (și nu doar Omul) va fi conectată la același gând al Libertății. Libertatea de A FI a fiecărei ființe. Acesta este răspunsul meu…
”…de la religii, de la formele de organizare politică și socială până la marile așteptări umane (pe care le-am moștenit dintr-o generație într-alta) – , o lume atât de veche și atât de greșită astăzi, încât eu nu mi-aș si iertat niciodată să fi trăit într-o astfel de lume doar acceptând-o până la capăt, fără să fi încercat măcar să mă delimitez de ea.
Totodată, trăim într-o lume care astăzi, în ansamblul ei, își caută schimbarea, iar eu aparțin acestei generații de gândire. Orice om poate schimba lumea, însă doar odată cu sine. Dacă eu (tu, fiecare, un ”eu” impersonal), dacă eu mă schimb pe mine, îmi e de-ajuns, deja am schimbat lumea atât cât trebuia!
Unii oameni trăiesc fără aspirații mai mari decât rutina zilnica, vor să iasă la pensie dintr-un serviciu comod, să se menajeze cât pot și atât. Le e teamă să-și înfrunte viața. Mie, dimpotrivă, ca și altora, mi-ar fi teamă să nu o înfrunt, aș fi îngrozit de mine! Iar astăzi suntem deja mult prea mulți, prea interconectați, destui mult prea civilizați pentru a nu încerca să regândim lumea în care trăim. Și da!, cartea caută să adune laolaltă oameni ai acestei noi mentalități a prezentului…”
CĂRȚI LA PURICAT 