Toby Walsgrove e în această situaţie – paralizat de la naştere, incapabil să se mişte ori să vorbească, fără familie, şi-a petrecut întreaga viaţă la o mănăstire de carmelite din Londra. Asta până în ziua în care motanul lui, Shipley, începe să glăsuiască. Shipley l-a vegheat pe Toby încă de la început şi îi spune că trebuie să meargă în Langjökull, un oraş de exilaţi aflat adânc sub suprafaţa Islandei. Asta pentru că Toby nu este un băiat obişnuit, ci urmaşul măreţului rege Will Wolfkin, iar regatul are nevoie de el. Toby n-a mai mânuit o sabie care poate opri timpul în loc. Nici nu s-a mai preschimbat în creatura a cărei rubedenie este. Nici n-a mai mers vreodată pe propriile picioare. Fie că se simte sau nu pregătit, are un destin, o responsabilitate, chiar şi o familie – şi nu toate rudele sale sunt bucuroase să-l întâlnească…
Steven Knight este un scenarist britanic, autor de scenarii pentru numeroase emisiuni televizate, dar şi pentru filme de lung metraj. A fost nominalizat la Oscar şi la premiile BAFTA pentru scenariul filmului Dirty Pretty Things, iar filmul Shutter Island (2010), regizat de Martin Scorsese, are la bază un scenariu de-ale sale. Testamentul lui Will Wolfkin este prima sa carte pentru copii.
🐱 🐱 🐱 🐱 🐱
Dacă aș fi avut ceva mai mult timp liber, aș fi terminat „Testamentul lui Will Wolfkin” în doar o zi. Sau hai, poate în două zile. Este o lectură foarte plăcută datorită umorului care o face foarte simpatică, și a drăgălășeniei personajelor. E o carte de la care chiar nu știam ce să mă aștept. Coperta fumoasă mi-a atras atenția iar rezumatul mi s-a părut interesant. Dar nu mă așteptam ca atât de multă aventură să încapă în această cărticică. Încă o dată, o surpriză placută!
În primul rând, este o carte inteligentă. Nu conține doar magie de genul… bagheta fermecată și abracadabra, și nici eroi creați după tipar. Acesta este unul dintre aspectele care m-au atras, întrucât apreciez originalitatea și lucrurile atipice.
Toby este un băiețel fără părinți și complet paralizat iar Emma o fetiță slăbuță ce se stinge încet-încet din cauza malariei, undeva în sudul Sudanului cel răvășit de un război absurd. Cei doi copii, aparent atât de diferiți și din locuri ale lumii atât de îndepărtate unul de celălalt, sunt genul acela de copii pe care societatea îi respinge și cărora lumea nu le dă nicio șansă. Ei bine, Steven Knight (autorul) le oferă lui Toby și Emmei șansa de a-și face gândurile cunoscute, iar acest lucru este o încântare pentru cititor. Nu prea ai ocazia de a auzi astfel de copii vorbind, și nici nu prea sunt eroii tipici de poveste. Nu pot decât să mă bucur că în această carte au această șansă.
După cum indică și rezumatul „oficial”, circumstanțele se modifică pentru cei doi copii iar aceștia se trezesc brusc prinși într-o aventură cum… nici nu și-au imaginat…
Emma este o fetiță a cărei convingeri sunt adânc înrădăcinate în doctrina predicată de misionarii Creștini în Africa, pe când Toby se descrie ca fiind un împătimit al lucrărilor lui Stephen Hawking. Toby și Emma nu reprezintă doar două lumi diferite, ci și două culturi diferite, două gândiri opuse ce se întâlnesc mergând pe aceeași cale.
Deși uneori scepticismul lor pare enervant, ajungi nu numai să înțelegi ci chiar să și apreciezi gândirea lor critică și felul în care abordează situațiile în care se află. Toby și Emma fac parte dintr-o lume plină de prejudecăți, însă până la urmă mintea lor ascuțită și ageră nu se mulțumește cu simpla capitulare în fața unor cutume vechi și absurde doar „de dragul tradiției”.
Are loc o tumultoasă luptă interioară care uneori le poartă pașii în bătălii primejdioase, însă în urma cărora cei doi copii ies mai puternici decât oamenii aflați într-o permanentă zonă de comfort.
-Încep să cred că poate am murit în țarcul animalelor, iar locul ăsta e iadul despre care ne vorbeau călugărițele și preoții. –Nu trebuie să gândești așa. Suntem vii. Cât timp suntem în viață, există și speranță. Trebuie să năzuim la libertatea noastră.
Pe cât de neputincios era trupul lui Toby, pe atât spiritul său se oțelea mai mult, aprinzând în sine forța necesară pentru a schimba destine. Tragediile pe care ochii Emmei au fost nevoiți să le privească precum și propria ei dramă, au transformat-o pe Emma într-un suflet matur, curajos și responsabil așa cum din păcate nu toți reușim să fim. Pentru Toby și Emma, linia ce desparte viața de moarte este una foarte subțire, iar asta îi determină să cântărească lucrurile cu mai multă înțelepciune.
În final, cei doi copii își dau seama că doar unindu-și forțele pot câștiga această luptă, și că împreună pot trece peste orice obstacol.
Cum ne dăm seama că Toby și Emma sunt demni de a guverna Langjokull? Cum ne dăm seama că cei doi copii sunt speciali? Ei bine, din simplul fapt că gândurile, deciziile și faptele lor sunt diferite de ale celor cu care împărțeau poate același context. Iar cei care sunt asemeni Emmei și lui Toby, vor avea întotdeauna un loc de onoare în tărâmul Langjokull.
Tărâmul Langjokull este un tărâm în care intuiția și imaginația sunt legi (ne)scrise, o lume interioară ascunsă de ochii lumii „cunoscute”. Și totuși, atât de reală. Poate chiar cea mai reală dintre lumi. Aici, în această lume, se iau decizii importante, se hotărăsc destine. Aici are loc lupta dintre bine și rău, ale căror efecte le observăm apoi în lumea „din afară”. Aici, puterea interioară „ia forme” și poate altera tot felul de realități posibile, făcând Imposibilul de rușine. Aici nu contează cine ești sau cum arăți, ci ce simți și ce gândești. Lumea „din afară” a uitat cum ar fi să creadă în libertatea minții, motiv pentru care spiritele libere sunt deseori strivite de sisteme de prejudecăți și de superstiții.
”Oamenii pot fi cruzi cu spiritele deschise.” (doctor Felman).
Sub semnul vieții, toți suntem una. Felul în care percepem viața însă, este diferit pentru fiecare. ”Magia” ar fi să putem rămâne Una în timp ce percepem diferit această viață.
Mă bucură foarte mult faptul că Emma este o fetiță de culoare, iar relația dintre ea și Toby este un exemplu minunat de prietenie ingenuă, necondiționată de nazuințele personale.
”A urmat o lungă tăcere și am simțit între mine și Emma o stânjeneală pe care nu o trăisem niciodată în Langjokull. Emma mi-a citit gândurile. -Sub gheață eram la fel. Aici facem parte din lumi diferite, a spus ea. Tocmai ne-am dat seama că suntem de culori diferite.”
Egil este ca un condiment aromat și gustos în toată această „rețetă”. Egil este adorabil, n-ai cum să nu-l placi, oricât de enervant ar putea fi uneori. Of, Egil și… ”nodurile” lui de aer!
Sincronicitate sau nu, am început să citesc această carte taman în mijlocul unor momente din viață în care percepția mea asupra realității se aliniază oarecum cu cea pe care autorul dorește să o transmită prin povestea sa.
Steven a ancorat acestă poveste fantastică în realitate, pentru a lăsa o portiță liberă visătorilor ce vor să creadă în ea. Autorul pare să pună mult accent pe subiectivism și pe puterea individului de a-și defini realitatea în care trăiește. Poate tocmai de aceea, finalul poveștii va fi diferit pentru fiecare cititor în parte. Pentru unii cititori va fi un final dezamăgitor, pe când pentru alții va fi un final dorit sau cel puțin așteptat. Totul depinde de ideea în care alegi să crezi!
Recomand această cărticică. Este o poveste plină de aventură, scrisă cu înțelepciune și umor, și care emană căldura și drăgălășenia celor doi copii din fiecare filă a cărții.
⭐ ⭐ ⭐ ⭐ ⭐
Puteam auzi, dar nu puteam vorbi, puteam fi pipăit, fără să pot atinge. Și mai puteam gândi. Și ce mai gândeam! În toți acești paisprezece ani nu am fost decât un proces de gândire scăpat de sub control… o fantezie care clocotea. Toată puterea și toată energia care ar fi trebuit să existe în mușchii mei s-au scurs în imaginația mea. Eram un atlet al imaginației. Puteam zbura până pe Marte, puteam dveni un gard viu, puteam să dansez pe vârful unui ac, să inventez un oraș… puteam să strălucesc în întuneric asemenea unui licurici. Orice. Orice ca să treacă timpul. Timpul și cu mine eram prieteni de-o viață.
Nu are nimic de-a face cu binele și răul, a strigat doctorul în vreme ce Emma continua să cânte. Și nici cu demoni sau vrăjitori. Asta e doar o superstiție a oamenilor. Iscusința de a te preschimba este o artă foarte veche, pe care felii au creat-o chiar înainte de a folosi focul. În fiecare creatură se află duhurile primelor creaturi… ale celor de la începuturile creației. Noi trebuie pur și simplu să dăm la o parte ceața lăsată. (…) A fost un om bun, Emma. A fost ucis de niște ignoranți care nu înțelegeau nimic.
…Și apoi, Toby, toate lucrurile acelea despre care-mi amintesc că nu s-au petrecut… toate sunt legate de tatăl meu. Par să-mi amintesc lucruri pe care mi le-a spus și pe care nu le știam înainte. Mi-a zis că e-n regulă să-ți cercetezi sufletul…
Printre aburi, Emma și cu mine ne vedeam în apă propriile reflecții, deformate de bulele ridicate la suprafață. –…suntem toți izvoare fierbinți cu rădăcini adânci, înfipte adânc sub suprafață. Suntem cu toții niște vulcani. Înăuntrul nostru, cu toții avem puterea întregului Pământ… trebuie doar să învățăm cum să facem ca această putere să se manifeste.
-Gata, a spus Emma pe un ton jos. Au plecat. Noi, cei care am rămas, trebuie să mergem mai departe. Noi, cei care am supraviețuit, trebuie să mergem mai departe. Rostea cuvintele ca pe un descântec magic sau ca pe o vrajă, ca și cum, pronunțându-le, deveneau realitate.
-Ei au pus minele terestre? am întrebat, dar Emma a clătinat din cap. –Nu, guvernul a făcut-o. – Așadar, si sunt băieții buni, am spus, arătând spre războinici. Emma a clătinat iarăși din cap. –Nu. Pur și simplu sunt băieții răi care nu-și pot permite să aibă mine. Trebuie să plecăm.
-Ai auzit și tu ce a explicat doctorul Felman. Inamicii noștri erau pur și simplu demoni. –Asta le spun băieților din țara mea când le pun arme în mână. Le spun să împuște demonii. Le spun că locuitorii satelor nu sunt nici măcar oameni.
CĂRȚI LA PURICAT 