O poveste de dragoste sfasietoare despre curajul de care ai nevoie in iubire, mai ales atunci cand stii deja cum se va termina. Joel se teme de viitor. De cand era copil, a fost bantuit de vise despre cei dragi. Viziuni despre ceea ce li se va intampla, cu bune si cu rele. Singura modalitate de a le evita este sa nu mai lase pe nimeni sa se apropie de el. Callie nu se poate impaca cu trecutul. De cand i-a murit cea mai buna prietena, Callie e pierduta. Stie ca trebuie sa fie mai spontana, dar nu stie cum sa redevina persoana plina de viata de dinainte. Joel si Callie au nevoie sa inceapa sa traiasca prezentul. Si, desi nu se cautau, intalnirea lor pare inevitabila – si devine inceputul unei noi vieti. Pana cand Joel vede cum se va termina totul.
Oh, măiculiță. Chiar m-am străduit, serios, dar n-am putut. N-am putut termina cartea. Cred că este primul DNF oficial. Adică, am mai lăsat cărți neterminate în ideea că voi reveni cândva la ele, însă la aceasta nu cred că voi mai reveni, deja am încercat dar… viața e prea scurtă pentru a citi cărți care nu-ți plac. De la pagina 100 am citit pe sărite și apoi finalul.
Recunosc, am mai zis, nu îmi plac poveștile romantice, le tolerez doar dacă sunt în plan secundar al acțiunii. Însă această carte m-a atras după ce am citit rezumatul fiindcă părea ceva deosebit și cu care rezonam cu siguranță, teama și anxietatea de a pierde pe cineva drag, alegeri importante pe care uneori trebuie să le faci în viață, anduranța asta psihologică și emoțională în fața vieții și a morții. Superb. Mi-am zis, ”Fetiță dragă, asta va fi prima carte romantică care chiar îți va înmuia sufletul ăla hain, deci bagă nasu-n carte și nu mai comenta!”. Dar am comentat. Ooo, da, am comentat.
În primul rând… nu îmi place stilul în care a fost scrisă. E un scris simplist pentru care nimic altceva nu compensează. Stilul de scris nu are nicio profunzime, nicio frumusețe, e absolut banal; doar acțiunea simplistă cu dialoguri simpliste. Se vede că e o carte scrisă de o femeie, fiindcă este plină de fantezii care duhnesc a subiectivism de la o poștă. Personajul masculin are comportament și gândire de femeie, ceea ce îl face absolut penibil. Mi se pare stânjenitor și sincer nu cred că această carte ar putea fi citită de un bărbat fără ca la finalul cărții să-i cadă dinții din gură de la atâtea dulcegării.
Ea, Cally, e o dulcică sărăcuță dar perfectă, care ÎNTÂMPLĂTOR întâlnește un alt sărăcuț (despre care habar n-am cum se întreține fiindcă n-are job) sexos și perfect (evident, vegan ca și ea, care salvează gărgărițe din ceașca de ceai) și ÎNTÂMPLĂTOR se mută exact dedesubtul lui (la etaj ma refer). De aici urmează o serie lungă și plictisitoare de chestii cotidiene de du-te-vino, întâmplări stânjenitoare care de fapt se voiau a fi simpatice, dulcegării ieftine demne de romanele acelea de serie tip Sandra Brown (mă rog, eu am citit acum o mie de ani ”Mătase franțuzească”, ceva cu niște fotomodele, în fine, avea totuși mai multă intrigă și acțiune ca în cartea pe care o discutăm acum).
De exemplu, la un moment dat ea îl aude pe el făcând sex pasional cu gagică-sa și în loc să lovească în calorifer cu coada de mătură ca o babă furioasă ori să dea tv-ul mai tare ori să se mute-n altă cameră până-și termină oamenii numărul, ei de fapt.. îi cam place. Acum, nush ce să zic, cum or fi alți oameni, dar… oricât de drăguț ar fi vecinul, tot nu mi-ar face plăcere să-l aud (ori să-l văd) când face sex. Așa cum nu-mi face plăcere să-mi aud vecinul făcând caca ori trăgând pârțuri. Din punctul meu de vedere intră în aceeași categorie. Să fie la el acolo.
Ok, altă fază.. când o despoaie el că-s încinși și autoarea ține morțiș să precizeze că ea are ”lenjerie de mătase”. Bine, mă, că o vegană care servește cafea și brioșe poartă chiloți de mătase. Lasă-ne pe noi, aștia săracii cu chiloți de bumbac.
Apoi binențeles că ni se tot precizează constant (ca să nu uităm) cât de catifelată e pielea lui, pielea ei, cât de parfumați și gingași și dulci și vulnerabili și suavi. Parcă simți cum îți apare o carie, nu-i așa..? O căriuță mică?.. Mititică..?
”…Joel îmi acoperă ochii cu mâna în timp ce merg stângace ca un mânz abia fătat în grădină”.
O, nu, sunt mai multe de atât, dar n-am curaj să trec prin toate. Cine are răbdare, nota 10.
Uite ce e, înțeleg că nu trebuie să fie toți ca mine, nu sunt eu prototipul perfecțiunii. Nici măcar nu există perfecțiune. Dar… la naiba, cu premisa aceasta pentru un roman, cred că se putea face mult mai mult. Nu zic că e un roman imposibil. Imposibil a fost pentru mine, dar altora le place tare mult, motiv pentru care se va face și film după el. Ce-i drept, mă cam sperie gândul că atâtor femei le-a plăcut așa ceva, dar na, fiecare cu ce-i place.
Din punctul meu de vedere, povestea asta e ca o durere de măsea. Nu e nici măcar ca atunci când te doare dintele și te duci la urgențe repede și te rezolvă iar apoi viața ți se pare mai frumoasă ca înainte. Nu. În povestea asta rămâi cu durerea de dinte, și eventual îți cade, și e de fapt dintele din față.
Are un final de fleoșc, din care nu înveți absolut nimic. Ori înveți că viața este un șir lung de suferințe în care omul nu are nicio putere de a alege ori de a-și clădi propriul drum, că totul este predestinat și suntem toți niște papițoi care jucăm un rol ce ne-a fost scris de cineva undeva. Învățăm că nu trebuie să ne atașam de nimeni, că dragostea înseamnă suferință, și cu cât iubești mai mult cu atât suferi mai mult așa că e bine să nu iubești prea mult ci să faci lucrurile așa, mai de văzul lumii, să nu cumva să-ți crape inimioara aia fragilă. Înțeleg prea bine și decizia de a nu te mai apropia de oameni în caz că nu mai vrei să suferi, știu cum este, dar… în acest caz tre sa fii chiar puternic și să nu te joci cu mintea omului că ”acum te plac, dar de fapt acum nu te mai plac, dar te vreau dar acum nu te mai vreau, că nu pot, ba pot, ba nu pot..”. Și odată ce spui cuiva că-l iubești și-l dai cu cracii-n sus, rămâi acolo precum un/o fidelin/ă ce ești, nu da bir cu fugiții din motive închipuite, că nu ai cum să știi tu ce-i mai bine pentru un om. Fiecare știe mai bine ce-i bine pentru el/ea însuși/însăși. Când iubești pe cineva, doar cu șpaclul te mai dezlipește viața de acea ființă.
Toată idioțenia asta de subiect mă duce cu gândul la ce-mi spun deseori unii oameni, că ei nu-și (mai) iau un animal de casă fiindcă le e teamă că vor suferi după ce aceste animale vor muri. Cu siguranță suferi, dar dacă toți am gândi astfel, niciun animal nu ar mai fi adoptat și iubit. După ce mi-a murit primul cățel și-am suferit ca un câine șoarece de laborator, am așteptat o perioadă după care am adoptat alt cățel.. și faptul că faci un bine și nu rămâi singur cu amintirea, chiar umple un gol imens. Am căutat să adopt un câine pe care nu l-ar fi vrut nimeni, iar ce am luat eu a fost refuzat în repetate rânduri. Apoi, când mi s-a spus la veterinar că am luat o cățelușă bolnavă cu șanse mici pentru o viață lungă, am început să o iubesc și mai mult, fiindcă atunci când am început să bâzâi, mi-au zis doctorii: ”Simplul fapt că o iubiți și o îngrijiți, i-au crescut șansele de viață, și nicăieri nu ar fi avut o viață mai bună decât lângă Dvs”. La asta mă gândesc tot timpul, și mă umple de putere. Asta înseamnă să iubești: să ai curaj, să lupți, să riști o inimă ciobită dacă știi că cu acel ciob poți plăti ani întregi de fericire alături de ființa dragă. Până la urmă, la ce-ți folosește să pleci din lumea asta cu o inimă întreagă..?
*SPOILER ALERT* — Dar se pare că alte femei consideră că Joel a făcut un sacrificiu enorm alegând să nu rămână cu Callie după ce-a văzut în visele lui creepy că o să crape. Mamă, ce mai sacrificiu! Serios..?? Când un om te iubește și tu îl iubești, lucrurile sunt destul de simple. Greutăți au toți oamenii, și cu toții murim, dar asta nu înseamnă că ne izolăm ori că-i respingem pe cei despre care știm că vor muri. În familia mea am un astfel de caz, și mai cunosc încă multe cazuri în care tineri s-au căsătorit în ciuda faptului ca știau deja că unul dintre ei are o boală terminală. Asta e, frate, e nevoie de curaj, dar când iubești, nu mai vezi nimic în față, nici măcar moartea, nu mai stai să calculezi nimic la rece ci mai degrabă ești pregătit să schimbi și inevitabilul. Asta e puterea dragostei, în care eu chiar (încă) cred…
Afară de faptul că scrisul este banal, finalul transmite un mesaj, din punctul meu de vedere, destul de negativ. Au mai fost povești de acest gen dar cam toate lăsau să se înțeleagă că nu ești prizonierul unui destin dinainte scris și (poate cel mai important lucru) că nimeni dintre semenii tăi nu îți poate vedea parcursul vieții fiindcă TU ești cel care de fapt îl CREEZI pas cu pas, zi de zi, clipă de clipă. Nimeni nu știe despre viața ta mai mult decât tine însuți. Zic să nu dăm rațiunea pe dulcegării doar de dragul de a stoarce o lacrimă, ce naiba, putem mai mult de-atât. Dacă printr-un miracol reziști pe parcursul poveștii, finalul te va face s-o urăști. E o drama llama. O dramă absolut inutilă. Personaje irealist de perfecte în contextul unui sacrificu inutil și al unei povești absurde. Și chiar îmi pare rău fiindcă autoarea pare o femeie bună și dulcică și aș fi vrut să-mi placă cartea ei. Dar nu-mi place. Gata, nu mai încerc cărți romantice.
CĂRȚI LA PURICAT 