Ce-mi aduc cu claritate aminte din copilărie este faptul că îmi plăceau supereroii, și sunt sigură că nu doar mie îmi plăceau, bănuiesc că în general copiii sunt atrași de supereroi. Poate că pe vremea anilor 70-80, supereroii erau perfecți, îmi amintesc și-acum moțul de păr gelat de pe fruntea lui Superman, nu se clintea un fir în timp ce învârtea vreun meteorit pe degete.
Între timp însă, ceva s-a schimbat. Supereroii nu mai au părul perfect, ori mașina perfectă, de fapt, întreaga lor viață este departe de perfecțiune. Au vicii, au temeri, un apartament cel mult banal și de cele mai multe ori trăiesc în singurătate. Ceea ce-i deosebește de alți oameni este că… nu renunță. Să nu renunți nu înseamnă că vei știi dinainte că nu vei renunța. „Am înțeles acum că să mori este ușor. Să trăiești este greu”. Știi că nu-ți scrie nimeni scriptul dinainte și asta te face alert. Înseamnă doar că.. stă scrisă undeva în ADN-ul tău dorința de a nu renunța să trăiești frumos, chiar și atunci când doare. Favoriții mei, Patience Philips și Peter Parker, au fost poate cei mai ciufuliți supereroi, având acea finețe și vulnerabilitate amestecată cu furie și teamă pe o parte, iar pe de altă parte ambiția și puterea de a se ridica de jos pe ei înșiși și pe alții totodată.
Aș vrea să știe și Andreea că este un astfel de supererou, creat poate de Cineva dincolo de noi, taman aici în paginile realității noastre.
”Suflet de porțelan” este povestea reală a unei fete de doar 14 ani a cărei viață pare că se termină înainte de a începe atunci când un stupid accident de mașină îi rănește coloana vertebrală într-un mod pe care medicina actuală îl consideră iremediabil. Din acest punct începe lupta Andreei de a găsi sensul unei noi vieți, o viață formată din cioburi adunate cu grijă de oameni dragi și lipite cu sânge, sudoare, răbdare și gingășie de chiar propriul său suflet frumos.
În acest context îmi este imposibil să nu mă gândesc acum la Kintsugi. Kintsugi sau kintsukuroi este arta japoneză de a re-asambla vasele de ceramică sparte lipindu-le cu aur. Ideea de bază este aceea că… îmbrățișând defectele și imperfecțiunile, poți crea o piesă de artă mult mai puternică și mai frumoasă. Japonezii cred că ceva care are un istoric al suferinței devine mult mai frumos și mai valoros.
Am citit cartea în doar câteva ore, ceva neobișnuit pentru mine care tărăgănez citirea unei cărți uneori și câteva luni de zile. Aveam nevoie să cunosc pe cineva din lumea mea, din lumea emoțiilor mele. Și deși nu sunt nici pe departe într-o situație similară cu cea a Andreei, îi înțeleg sufletul. Am citit odată undeva că singurătatea cea mai cruntă este să te afli într-o realitate pe care nu o poți împărtăși cu nimeni.
Dar valoarea literară a acestei cărți trece dincolo de subiectivismul trăirilor personale. Nu ai nevoie să te afli într-o situație asemănătoare pentru a știi să apreciezi valoarea cărții ”Suflet de porțelan”. Va dăinui mult timp de-acum încolo ca un prieten de nădejde și-o inspirație de viață pentru toți cei ce o vor citi. Va schimba vieți, și asta nu e lucru puțin.
Cred că, așa cum supereroii au fost re-definiți, tot așa ar trebui să redefinim și noi noțiunea de putere. Instinctiv oamenii respectă puterea, și până acum au fost obișnuiți să respecte doar banii, frumusețea, mușchii sau statutul social. Iată de ce bullying-ul este legea junglei urbane. Dar realitatea crudă este de fapt că atunci când toate aceste calități sunt scoase la înaintare pentru a manipula, ele reprezintă doar cârje pentru oameni slabi. Oameni pe care dacă îi lași goi și le iei aceste cârje, se prăbușesc și se dizolvă ca și cum n-au avut niciodată vreo structură fundamentală.
Înțeleg indignarea Andreei în interacțiunea ei cu astfel de specimene. Aș vrea să nu fie această ciocnire singurul mod de a șlefui un om cu adevărat puternic. Fiindcă din păcate, nu toți rezistă în impactul cu capetele proaste.
Din păcate, eu nu mai cred că un dumnezeu atotputernic se va mânia pe nedreptațile făcute și-i va trăsni pe făptași. Eu am înțeles asta de când am realizat felul în care noi oamenii abuzăm de animale și nici lor nu le face nimeni dreptate, nu interesează pe nimeni durerea unei mame căreia i-a fost smuls puiul și ucis ca și cum ar fi cel mai firesc lucru posibil. Întregii societăți nu-i pasă nici de copiii care s-au născut cu mai puține șanse decât alții, ei sunt parte dintr-un decor pe care nimeni nu dorește să-l vadă.
Am cunoscut copii ce nu vor ști niciodată cum e să alerge, cum e să își strângă părinții în brațe. Am cunoscut o realitate de care nu mulți sunt conștienți sau se prefac că nu o văd.
Eu cred că nicio durere provocată nu este firească. Gândim altfel doar fiindcă nu suntem capabili să înțelegem alte perspective decât a noastră. Nu ne doare durerea altcuiva.
Iar dacă te doare… atunci îți mulțumesc că ești așa. Lumea este mai bună datorită prezenței tale. Te rog, nu obosi, oricât ar fi de greu.
Mi-e greu să și menționez despre toate greutățile și lacrimile provocate Andreei de oameni fără scrupule. E plină lumea de oameni egoiști, răi și proști, combinație explozivă după părerea mea. Uneori încep să cred că nu toată lumea își merită locul sub Soare. Acestor tip de oameni le vine mănușă zicala ”Prostul până nu-i fudul nu-i prost destul”.
M-a impresionat efortul făcut de părinții Andreei, la rândul lor adevărați super-eroi. Începusem să cred că nu mai există astfel de familii. Îmi imaginez că e un sentiment minunat să fii iubit. Cât timp cineva te iubește, încă ai un loc căruia să-i poți spune acasă.
M-a pufnit bâzâitul (și) la pagina 297, acolo unde Andreea a menționat citatul despre miracole: ”Există două moduri de a-ți trăi viața: unul, ca și cum nu ar exista miracole, și altul, ca și cum totul ar fi miracol”. Au fost printre ultimele cuvinte ale prietenului meu. Încep să conștientizez că ai nevoie de multă suferință pentru a le înțelege pe deplin..
Nu știi niciodată cât de tare te poate surprinde viața până nu te pune în fața faptului împlinit. Nu știi niciodată că, poate, vorbele pe care i le-ai spus mamei dimineața, în grabă, sunt, de fapt, ultimele. Îți continui rutina cu care te-ai obișnuit și nu te aștepți să îți fie zdruncinată în vreun fel, iar atunci când se întâmplă, nu te gândești la ceva rău. Refuzi să crezi că ți se poate schimba cursul vieții așa, dintr-odată, fără să fii greșit cu ceva. Nu primești niciodată un avertisment cum că astăzi poate fi ultima zi când simți, iubești, te bucuri, râzi. Nu ești pregătit să reacționezi când pierzi pe cineva drag. Rămâi doar cu milioane de întrebări fără răspuns și te irosești încet.
Tot cartea Andreei m-a ajutat să conștientizez sursa propriei mele tristeți. E o tristețe care mă înfurie fiindcă mă simt avantajată față de alți oameni, și de felul meu sunt recunoscatoare pentru absolut orice, încă de mică am fost așa iar pe atunci abia aveam cele necesare traiului zilnic. Dar sunt tristă pentru că simt că nu fac suficient.. simt că ar trebui să fac mult mai multe cu viața mea, și nu știu ce. Nu știu când, nu știu dacă. Oricâte lucruri aș avea, ele nu pot umple acest gol care este de altă natură. Încep să cred că oamenii sunt triști și agitați până ce descoperă cumva sensul vieții lor.
Nu trăim doar pentru a consuma, fiecare avem nevoie de un scop, care să ne țină activi și să ne justifice existența. Degeaba ajungem la finalul vieții dacă noi nu am reușit să lăsăm ceva frumos în urma noastră.
Aștept și eu ziua în care oamenii își vor împodobi mai mult mintea cu gânduri bune și mai puțin Facebook-ul cu poze populare. Și mai aștept și ziua aceea, despre care simt că nu-i foarte departe, în care afecțiuni precum a Andreei vor fi tratate și vindecate cu succes, iar ea va putea merge pe propriile picioare prin viața pe care și-a dorit-o, plină din belșug cu lucruri pe care credea că le-a amânat pentru totdeauna. În timp ce supraviețuim fiecărei zile, zic că merită să nu renunțăm la cele mai prețioase vise.
Să ne trăiești, Andreea!
Interviu Life – Povestea unui Suflet de porțelan
CĂRȚI LA PURICAT 