MATERIA ÎNTUNECATĂ – Blake Crouch

Am avut tendința de a abandona lectura cărții Materia Întunecată dupa primele 50 de pagini nu fiindcă ar fi o carte plictisitoare (ba dimpotrivă) ci fiindcă obosisem eu de cât de hăituit era personajul principal. E o carte greu de lăsat din mână, motiv pentru care am și citit-o în timp record.

Eu recenzii ”ca la carte” nu știu să scriu, ci mai degrabă bat câmpii pe baza unor idei din respectiva carte. Bănuiesc că sumarul poveștii este destul de accesibil pentru oricine.

Materia Întunecată este un thriller științifico-fantastic. Jason Dessen este un profesor de fizică mulțumit de viața sa însă pe care uneori îl cam bântuie regrete ale unor lucruri pe care le-ar fi putut înfăptui dacă viața sa ar fi decurs altfel. Într-o seară este răpit și se trezește într-un loc care nu pare să aibă nimic familiar lumii cu care era obișnuit. Hăituit de oameni cu interese ascunse, Jason încearcă să se mențină în viață în timp ce-și caută drumul înapoi spre casa și familia sa. Lucru foarte complicat de altfel.

Cred că Teoria Corzilor și a Multiversului a reprezentat o adevărată oază de inspirație pentru scriitorii contemporani care au tot scris în ultima vreme cărți pe această tematică. Și cel mai probabil le voi citi pe toate.

Ei bine, mi-e teamă că la câte lucruri (aparent) critice voi înșira la adresa acestei cărți, se va înțelege că nu mi-a plăcut, ceea ce ar fi total neadevărat. Ba dimpotrivă, mi-a facut plăcere să citesc fiecare păginuță. Dar poate tocmai de aceea, că am avut de comentat multe aspecte care m-au intrigat ori care m-au amuzat.. cu siguranță nu m-au lăsat indiferentă și asta e de bine.

De exemplu, dacă aș fi fost personajul principal, cartea s-ar fi terminat fix la pagina 20. Eu nu prea văd motiv de a negocia într-un astfel de caz, dar asta poate fiindcă-s proastă și-aș sfârși c-un glonț în frunte, ceea ce ar duce la cel mult o știre din calupul de la ora 5 și nu la un roman de 328 de pagini.

Presupunând că sunt suficient de fraieră inteligentă încât să fac exact ce mi se spune și să ajung într-o lume ce îmi oferă toate indiciile posibile că este al naibii de destul de diferită de cea pe care o cunosc, cred că după ce mi-aș încorda nițel boaba de creier, aș reuși măcar să mă gândesc la ipoteza că poate, cine știe, chiar este o altă lume. Adică… eu mă gândesc deseori la asta și fără să văd ceva diferit, darămite unui fizician care a lucrat toată viața la teoria asta.. să nu-i treacă deloc prin minte..? Serios? Mi-am plesnit cartea de frunte (și e cartonată!) de fiecare dată când Jason își spunea ”Nimic nu e real. E doar un vis. Halucinație. Distorsiune. Drog. Tumoră”. Bre! Revino-ți, că trecem de jumatea cărții și tot așa o ții într-una că mai că-mi pare rău că nu te-au omorît la pagina 20!

Apoi.. mi se pare cam dramatică uciderea unui personaj nevinovat. În realitate cred că nu ar fi fost atât de dramatic. De fapt, cred că i-ar fi durut pe toți la bască de acele minuni științifice (cu care, serios acum, nici nu prea aveai ce să faci, dacă te gândești mai bine). Blake Crouch.. fi-ți-ar dramatismul să-ți fie că așa mă ofitici, mă!

În același timp.. povestea cam pare să pună într-o lumină proastă pe oamenii de știință (subiect delicios pentru unii conspiraționiști). Dar sincer eu îmi imaginez că nu mulți oameni s-ar fi sinchisit de ce făceau ei în laboratorul lui pește prăjit. Mi-aduc aminte de Neil Tyson de câte ori îl ia peste picior pe Brian Greene privitor la Teoria Stringurilor. Îmi imaginez chiar și scenariul în care acești oameni de știință chiar ar reuși sa realizeze un experiment concludent.. și parcă văd ei înșiși solicitând echipe de filmare, ziariști și televiziuni cărora să arate ce-au reușit să facă. Îl văd pe Sean Carroll țopăind în spatele unei echipe de filmare în față la Macys de Black Friday, vrând să atragă atenția asupra existenței multiversului în timp ce toată lumea are în cap doar reduceri și shopping. Nu știu cum or fi alte lumi, dar cea în care trăiesc eu așa este.

Și-acum… despre expozeul despre dimensionalitate al lui Jason.. 🙂

Aici am multe de comentat, și pun pariu că cel puțin 99% din argumentele mele sunt absolut tâmpite, însă le voi înșira oricum. Asta e, sunt întrebările mele, și până ce o sa-mi explice cineva ca la proști să-nțeleg, ele vor continua să existe acolo… într-o stare de superpoziție.

În primul rând.. adăugarea timpului ca dimensiune a realității noastre nu e noutate și nici surprinzător.

”…un șir de cuburi tridimensionale reprezentând spațiul în deplasarea sa pe axa timpului”.

Timpul a fost definit în multe feluri, însă într-un anumit fel a încetat a mai fi denumit, și anume acela de ”axă”. Axa, în limbajul nostru, are direcție. Timpul, în ciuda faptului că noi îl percepem ca ”curgând” înainte, la nivel universal nu poate fi definit astfel. Timpul și spațiul sunt una, reprezintă un fel de platformă a realității noastre.

”Cea mai sugestivă ilustrare a acestui concept este imaginea cerului plin de stele, a căror strălucire a avut nevoie de 50 de ani-lumină pentru a ajunge la noi. Sau de 500. Sau de 5 miliarde de ani-lumină. Și nu privim doar în spațiu, ci privim înapoi în timp.”

Așa îmi plăcea și mie să spun (și să cred) de fiecare dată când priveam stelele, că privesc înapoi în timp. Acum poate greșesc, dar îmi pare că a călători cu privirea înapoi în timp reprezintă un fenomen activ, pe când a privi (a observa) este un fenomen pasiv. Mai degrabă aș tinde să spun că timpul privește înapoi către noi, ori mai degrabă lumina (care călătorește, străbate distanță, e activă). Noi observăm, pasiv, holograma a ceva ce nu mai există. Îmi pare puțin impropriu să spunem că noi ”călătorim în timp”, fie chiar și cu privirea.

”…iar nouă ni se pare că totul se oprește aici, dar acest lucru este adevărat numai dacă fiece rezultat este inevitabil, dacă liberul arbitru este o iluzie și dacă traiectul lumii noastre este solitar. (…)”

Nu înțeleg cum una o exclude pe cealaltă. Nu înțeleg de ce existența unei singure lumi în forma pe care o cunoaștem exclude liberul arbitru?.. Faptul că fac o anumită alegere nu este ceva ”inevitabil” ci este practic alegerea mea. Nu am nevoie să încerc toate sortimentele de dulciuri pentru a concluziona că îmi plac dulciurile. Nu am nevoie să-mi omor pisica pentru a concluziona că o iubesc și că de fapt nu aș face asta în niciuna dintre lumile posibile și imposibile. Traiectul lumii noastre poate fi unul solitar fără a fi neapărat unul aberant.

”Interpretarea lumii multiple a mecanici cuantice postulează că toate realitățile posibile există”.

Putem defini cu precizie ce este ”posibil”? Și ”imposibil”?

Uite ce este. Eu personal (și faptul că este o idee personală cu atât mai mult o face posibil greșită, DAR) eu cred că Natura este suficient de grandioasă și creativă pentru a mai avea nevoie să facă copii la ceva ce deja există.

Apoi: da, ne putem da cu părerea până poimâine fără să însemne absolut nimic, dar dacă matematica demonstrează o anumită teorie, atunci asta reprezintă un pas către adevăr. Și cu toate astea… nu reprezintă Adevărul. Matematica poate demonstra multe lucruri pe hârtie, fără să poată avea aplicabilitate în lumea noastră reală (ori cel puțin nu în cea pe care noi o cunoaștem). Oamenilor de știință le lipsesc încă piese importante din puzzle pentru a-și putea da seama la ce peisaj privesc în momentul de față. E greu să postulezi teorii cu privire la Multivers din moment ce tu nu ai rezolvat încă nici măcar ”de ce-urile” originii vieții și a conștiinței. Iar de demonstrat, nu o va putea demonstra nimeni în veci, altfel decât pe hârtie. Ori, dacă presupunem că aceste realități paralele chiar există, aceste copii… atunci de ce ar fi nevoie de nu-știu-ce generatoare, câmpuri electromagnetice uriașe, nave spațiale, găuri negre, bombe atomice și alte năzdrăvenii..? Mă gândesc că din moment ce sunt copii ale noastre (deci au legătură directă cu NOI), atunci trebuie să existe cumva pe undeva o cale naturală de a accesa aceste dubluri. Indiferent de spațiul dintre. Cumva trebuie să existe o cheie, și nu trebuie neapărat să fie o cheie materială. Dar trebuie să fie una demonstrabilă. Poate ”paravanul” percepției pe care-l menționează autorul..? Să împaci fizica clasică cu cea cuantică e ca și cum ai încerca să împaci trupul cu sufletul. Iar oamenii de știință încep să flirteze cu ideea că poate Conștiința ar fi cheia dintre uși.

Update: recunosc că la momentul la care am început scrierea recenziei, încă nu terminasem de citit cartea, însă mi-am zis să încep totuși să-mi scriu ideile pe parcurs până nu le uit (neuronul meu nu poate sta încordat pentru mult timp). Deci, da, se pare că autorul chiar s-a gândit la Conștiință ca fiind ”paravanul”. Deci n-am venit cu nimic nou. Mă miram eu să fiu așa deșteaptă.

Continuăm.

Un alt lucru pe care nu l-am putut pricepe nicicum (și rog ca dacă există cineva care a înțeles, să-mi explice mecanismul) *spoiler alert:  urmatoarele rânduri vor fi scrise in culoarea alb astfel încât poate selecta paragraful doar cine dorește să le citească (adică cei care au citit deja cartea)* cum și de ce copiile lui Jason au căutat aceeași lume pretinzând că fiecare dintre ei reprezintă originalul? După calculele mele (în care evident, nu se poate avea încredere..) îmi reiese că fiecare Jason are lumea sa originală… ori altfel, cum se poate ramifica un trunchi de copac dintr-o frunzuliță..? Așa, deodată..? Nu are fiecare om o istorie a sa? Nu are fiecare lume un istoric al său..? Se poate ”naște” un om direct matur și o întreagă planetă populată direct evoluată dar cu trecut amnezic..?

Mi-a fost greu să înțeleg și obsesia fiecărui Jason în parte pentru acea Daniela. Mi-a fost greu să cred că o așa dragoste mare ca a lor chiar ar putea exista. Și mi s-a părut hilar imaginându-mi-o pe Daniela precum un iepuraș alb și pufos râvnit cu atâta pasiune de o haită de lupi hămesiți.

Greu de digerat cum un adolescent s-ar adapta atât de repede la părăsirea întregii lumi cunoscute fără nicio posibilitate de revedere. La naiba, eu fac atac de panică și la ideea de a mă muta din apartamentul și cartierul în care am crescut, darămite dintr-o lume în alta..? Seriously..?

Nu pricep motivul pentru care o victimă l-ar ajuta pe criminalul său să scape teafăr.

Pe lângă asta.. n-am putut să mă abțin și să nu-mi imaginez cum ar fi reacționat Evidența Populației la observarea unui personaj duplicat de cel puțin o sută de ori.

N-am înțeles nici cum de acel cub apărea fizic în fiecare lume.

Coridorul acela mi s-a părut fascinant. Normal că m-am gândit la ce fel de lume aș fi reușit eu să găsesc. Slavă Domnului că nu mă uit defel la filme horror, altfel cine știe ce-aș fi găsit în spatele ușii. Dar am nădejde că la cât de idealistă sunt, aș fi găsit cea mai utopică dintre lumile posibile. Și binențeles, toata lumea vegană.

Recunosc, în mintea mea, nu văd rostul realităților multiple, oricât de fascinante ar părea multora. Înclin mai degrabă să cred în existența unor civilizații care au apărut în condiții similare cu a noastră, pe o planetă situată poate la celalalt capăt al universului, ori poate chiar într-un univers diferit. Dar copii..? Pentru ce? Doar pentru a putea explica toate probabilitățile? Îmi pare la extrema absurdului. Mă duce cu gândul la tipul acela de eroare de care aveam parte pe computerul vechi de prin anii 90, când se afișa același mesaj multiplicat la nesfârșit până ce se bloca cu totul și restartam PC-ul. Doar fiindcă orice poate fi  posibil, nu trebuie neapărat să și fie posibil. Nu este necesar. Okay, mecanica cuantică poate sugera orice, dar vreau să văd pe cei care reușesc să o decodeze în contextul realității noastre astfel încât să aibă și sens.

Mai lăsați-mă cu pisica lui Schroedinger. D-asta n-am căzut de acord nici cu teoria lui Lanza. Neagă existența unei platforme, a unei realități obiective. Pisica este la rândul ei observator, orice formă de viață este observator, chiar și o plantă, deoarece răspunde la stimuli. Eu dacă te bag într-o cutie și nu te mai văd, nu înseamnă ca ești și viu și mort într-o stare de superpoziție. Înseamnă că ești al naibii de furios și-o să-mi crăpi capul când ieși de-acolo, exact asta înseamnă.

”Cel care ucide pisica sau cel care o lasă în viață este actul în sine al observării.”

Dar nu ne explică și CUM de acest act pasiv al observării are el așa mare putere, de a da viață pisicilor ori de a le omorî. De a crea Universuri întregi în doar o fracțiune de secundă. Nouă ne-au trebuit milioane de ani să ajungem în acest punct, iar teoria asta susține că simpla mea alegere de a mă scărpina în nas azi a dus la formarea unui nou Univers, probabil în mod magic adus chiar în momentul ”prezent”, orice-ar însemna acest ”prezent”, că nu ne explică nimeni deși tare mult aș vrea (sincer, fără bășcălie).

Vine Neil Tyson și explică că motivul pentru care funcția de undă colapsează atunci cânt atomul este observat, este fiindcă e ”lovit” de foton, fiindcă nu poți observa ceva pe întuneric. Are sens. Sau vine Donald Hoffman și-ți explică cum întreaga realitate aparentă este o iluzie perceptuală și oricât de scandalos ar suna, măcar teoria lui, de asemenea, are sens.

Știi că-s oameni cărora le place să se minuneze ”Dar CUM de totul este atât de perfect pentru viață? Dar CUM CUM CUM??”. Ei, uite-așa. De ce să nu? Da’ chiar, de ce nu? La toate întrebările ”de ce?” vin și zic ”De ce nu?”. Ai ocazia să te întrebi ”de ce?” fiindcă exiști, altfel nu ai fi fost aici să te întrebi. E ca și cum ai pierde vremea întrebându-te ”de ce a plouat azi-dimineață când putea fi soare?”. Ei, uite-așa, s-a întâmplat.. cu norii, condensul, alea-alea… E un argument circular. E atât de simplu. Dar da, e bine că ne întrebăm. Mai rău e cu cei care nu se mai întreabă nimic fiindcă sunt deja siguri.. ori că lumea a fost croită special pentru ei, ori că nu contează de niciun fel. Teoria haosului permite orice. Probabilitatea poate include un infinit de lumi dar și o singură lume. E ca atunci cand poți să scrii tu tot ce vrei între paranteze, oricât de complicat ar fi, dacă ridici la puterea 0 tot 1 îți dă. Probabilitatea este superpoziție. Și dacă stai așa și te joci nițel cu ideea, să vezi cum încep să-ți cadă țiglele de pe casă, una câte una.. că dai de infinit + 1 și de fractali și-o iei razna.

”Și atunci, cum accesăm acest spațiu al probabilității penta-dimensionale? Iar dacă am reuși s-o facem, oare unde ne-ar duce?”

Wow, autorul face un salt uriaș de la ”cum” la ”unde”. E un fel de.. haide să facem piure fără cartofi, ori sos de tomate fără roșii.

Dar uite că acum mă apucă nervii pe mine însămi că stau și-l puric pe bietul om de parcă aș fi cine știe ce Creier Genial pe două picioare care nu mai dă nimănui voie să scrie cărți până ce nu le și demonstrează în prealabil. Cu o cicălitoare ca mine, n-ar mai scrie nimeni sci-fi. Și nici romane de dragoste. Ori horror. De fapt, n-ar mai publica nimeni nimic, afară doar de benzi desenate, că la alea nu comentez nimic. Cam acela este nivelul meu intelectual (mi se par geniale! 🙂

Așadar. Am terminat cartea în timp record. Stilul de scris al autorului este simplist, însă a reușit performanța de a nu avea nici măcar o singură pagină plictisitoare în toată cartea lui. Foarte rar întâlnesc asta. Adică, da, am găsit tot felul de stângăcii care mai degrabă stimulează gândirea și nu au știrbit plăcerea lecturii, e foarte greu să lași cartea din mână.  Din câte am înțeles există (ori va exista) și un film. Eu personal prefer dinainte cartea fiindcă atunci când citești ți se pare mai puțin spooky, iar mie în general nu-mi plac filmele la care nu se pot uita și copiii.

Mi-a plăcut inclusiv pagina de Mulțumiri de la final. Bănuiam o implicare a lui Michio Kaku. Tot ideea lui s-a aflat la baza unui serial pe care l-am adorat în copilarie, ”Călătorii în lumi paralele” (cred c-a fost obsesia de la 14 ani, după cea cu Indiana Jones de la 10 ani).

Tot în ”spiritul” aceleiași idei, Blake Crouch a mai scris o carte, și anume ”Recursion” (momentan ne-tradusă în limba Română). Nu știu dacă voi avea răbdare până apare în limba română…

🙂