Când rămâi cu ochii-n soare…

…sau mai bine zis, când editurile își lasă cititorii cu ochii-n soare (iar ochelarii UV chiar nu ajută).

Am auzit că cele mai lungi urechi ar măsura 79 de centimetri și că ar aparține, binențeles, unui iepuraș. Sunt pregătită să contactez Guiness World Records pentru a anunța oficial că această performanță tocmai a fost depășită și că recordul celor mai lungi urechi îmi aparține de acum, mie.

Ei bine, cam atât de mult mi s-au lungit mie urechile tot așteptând continuarea unor serii de cărți în limba română.

Totul a început cu câțiva ani în urmă, când am achiziționat Zburătorul de Kenneth Oppel, o carte de aventuri absolut minunată. Am așteptat, am așteptat și-am tot așteptat să apară și continuarea seriei. Dar nu a mai apărut. Am contactat editura și mi-au răspuns că pur și simplu nu va mai exista continuarea în limba română. — Editura Corint (Junior).

Pe atunci încă nu mă învățasem minte, motiv pentru care am continuat să cumpăr cărți din serii, precum urmează:

Trilogia Victoriană a lui Felix J. Palma, din care am rămas doar cu prima și a doua parte, partea a treia (Harta haosului) neputând fii găsită nicăieri în limba română. — Editura Trei.

Din trilogia Lindei Buckley-Archer, iarăși, nu găsim niciunde cea de a treia parte a trilogiei Gideon (Călătorii în Timp). — Editura Corint (Junior)

Fiindcă mi-a plăcut tare mult Kenneth Oppel, m-am încăpățânat să mai cumpăr o carte, de data aceasta din seria Ucenicia lui Viktor Frankenstein. Și iarăși am rămas cu prima parte (Elixirul vieții), cea de-a doua fiind de negăsit în limba română. — Editura Leda (Corint)

Nu găsesc partea a treia din trilogia Otrăvurile din Caux. Dacă știe cineva pe unde se află, să-mi zică și mie. — Editura Litera

La fel și în cazul trilogiei Lumea de Cerneală a Corneliei Funke, din care mulți dintre noi încă, încă sperăm că nu vom lua țeapă în ceea ce privește cel de-al treilea volum. Dar na, n-ar fi prima dată nu-i așa? — Editura Arthur

le-am achiziționat în cele din urmă pe toate în limba Engleză:

Oh, și să nu uit de minunata serie a lui Chris Colfer, Tărâmul Poveștilor (Editura Nemira), serie formată din 6 volume, din care, din anul 2017, tot cu primul volum am rămas. (în dreapta imaginii e seria completă în limba Engleză).

M-am păcălit inclusiv recent când am achiziționat Rebelul Nisipurilor si Cinder, ambele în limba română. Sunt destul de nou apărute, și încă nu pot afirma că nu vor continua traducerea seriilor, însă… aveți răbdare. De nu vom rămâne noi cu primul volum din seria Cronicile Lunare și Rebelul Nisipurilor, să nu-mi ziceți mie Urechilă.  

Am mustăcit văzând reducerea primului volum din seria Cogheart, Inimă cu cheiță. Cine mai e fraier să cumpere serii incomplete de cărți în limba română..? Eu, cel puțin, nu, mulțumesc. Mă împiedic de urechi oriunde merg, deși mi le-am legat frumos cu o fundiță roz în vârful capului. Dacă dumneavoastră simțiți nevoia de niște urechi mai lungi, n-aveți decât.

Cunoscătorilor de limba engleză le recomand să cumpere cărțile din serii direct în limba engleză, ca să nu mai cheltuie bani aiurea cum am făcut eu și să rămână cu colecții pestrițe de serii bilingve.

Mi se pare urât ce fac editurile, să își trateze cu atâta lipsă de respect cititorii. Indiferent de cât de mult ești focusat pe profit, nu poți fi atât de lipsit de considerație, fiindcă în cele din urmă vei realiza că pierzi mai mult decât plănuiseși să câștigi. Încă există cumpărători de carte în România, iar în ceea ce privește riscul de a rămâne cu produse nevândute, există strategii care pot fi adoptate în această privință.

Cărțile nu se strică, nu se demodează. Noi cititori apar iar și iar.

Goana după profit devine obositoare, oricât de pragmatică ar fi ea. La un moment dat, pragmatismul are și el un revers al medaliei.

Un sentiment similar am avut în momentul în care am contactat un anticariat pentru a dona niște cărți, vreo 40 la număr. Fiindcă nu am mașină (în schimb, am un rinichi căzut, sâc), nu mă pot deplasa până acolo cu kilograme de cărți, și știam că dânșii se deplasează pentru a prelua cărți, precum scrie și în anunțuri. Pretenții financiare, evident, nu aveam. Dar am fost refuzată, pe motiv că volumul de cărți este prea mic pentru a merita să se deplaseze (din sectorul 1 în sectorul 3). Mi se pare îngrozitor de trist faptul că au ajuns cărțile să fie percepute strict ca un bun ce trebuie comercializat. Se pare că nu valoarea cărților contează, ci volumul lor. Pentru ei nu contează ca acele cărți să fie valorificate (precum se laudă în anunțuri, că mamă-mamă ”sufletul și menirea unei cărți e să fie citită” și alte blabla-uri), ci să aducă profit. Să nu credeți că nu am încercat să donez cărți și la bibliotecă. Am încercat, și mi s-a spus că nu pot primi cărți din cauza nu-știu-cărei gestiuni interne.

Sunt deseori deznădăjduită văzând că, oricât mi-aș dori să fac un lucru bun, nu-l pot face atât timp cât restul oamenilor nu funcționează pe aceeași idee. Nimeni nu este interesat ca un anumit lucru să ajungă exact acolo unde îi este locul, în locul în care este cea mai mare nevoie de el. Suntem caracterizați de consumerism până în adâncul oaselor, și nu investim niciun pic de timp sau efort pentru a dezvolta măcar o minimă sustenabilitate. Dacă nu aduce profit, pur și simplu nimeni nu-și ”pierde” timpul cu acel lucru. Profitul, binele și confortul personal este tot ce pare să conteze pentru cei mai mulți oameni.

Spiritule Civic, odihnește-te-n pace.