O (lungă) poveste cu pietre (la rinichi)…

Ca un adevărat colecționar…

De când eram mică îmi plăceau pietrele. Atunci când nu eram cu capul în nori, eram cu nasul în pământ căutând pietre. Le aduceam la ora de geografie ca să-mi spună profa ce conțin ”descoperirile” mele. Cel mai mult îmi plăceau cele care conțineau mică, fiindcă sclipeau în soare. Și acum îmi place mica, dar în fardurile de pleoape.

Deci, cum spuneam aveam o colecție impresionantă de pietre adunate de pe toate drumurile. Îmi plăcea că fiecare piatră era unică și-mi imaginam ce povești ar spune fiecare dacă ar putea vorbi. Și fiindcă îmi plac pietrele așa mult, corpul meu, cu a sa voință proprie, a hotărât să-mi facă el, singur-singurel, o piatră. La rinichi. Și-acum o să spun povestea pietrei mele de la rinichi.

A fost odată o piatră la rinichi…

Totul a început în toiul unei nopți de Septembrie spre Octombrie, pe la 3 și jumătate, când o durere cruntă m-a trezit cu forța din somnul dulce de după o zi de muncă. Primul gând a fost că poate am o indigestie, că ceva-ceva s-o fi înțepenit prin mațele de cinșpe metri și că asta ar cauza presiunea imensă din abdomen. Iau un no-spa și-un scobutil timp în care realizez că indigestie nu are cum să fie fiindcă nu mai mâncasem nimic de vreo 24 de ore, afară doar de 3-4 biscuiți. Să fie oare un gol de aer..?

Mi-am adus aminte de un episod din Laboratorul lui Dexter, în care Dexter se trezește într-o dimineață cu o ciudată durere de burtă; în creierașul lui de geniu încolțește cel mai întunecat scenariu și convins fiind că acea durere de burtică prevestește sfârșitul vieții lui, fire pragmatică fiind, se apucă de grabă să rezolve toate treburile înșirate pe listele sale to do, inclusiv aceea de a aduce pacea în Orientul Mijlociu. La sfârșitul zilei, acestea fiind rezolvate, Dexter se înfățișează înaintea părinților pentru a le da vestea despre inevitabilul său sfârșit. Numai că solemnul său anunț este subit întrerupt de… un pârț. Da, da… toată durerea aia de burtică nu era sfârșitul lumii, ci un amărât de pârț.

De-ar fi fost așa de simplu și la mine!

Așadar, gol de aer nu e, indigestie nu e, atunci ce piatra mă-sii e..?

Ce-mi place la mine e că (asemeni lui Dexter) sunt destul de pragmatică și că am reacții rapide la faze de-astea. Durerea era deja insuportabilă.  Pun mâna pe telefon și sun după ambulanță. Până vine, o sa am destul timp să-mi dau cu părerea. A venit după vreo 2 ore, ceea ce e ok fiindcă se poate și mai rău. Doar că până au venit, avusesem deja suficient timp să-mi revăd întreaga viață în fața ochilor și să vomit de 3-4 ori.

Din cauza vomei (un fel de suc gastric, nimic altceva) am crezut că e de fapt o colica biliară. Dar nu. Se poate vomita și de la colica renală. E o reacție vagală. Așa mi-a zis domnul doctor când a venit și mi-a pus diagnosticul: colică renală stângă. Mi-a zis că n-o să-mi treacă și după injecție mi-a lăsat un bilet de trimitere la Spitalul Sf. Ioan. Erau obosiți, dar parcă se citea mila pe fețele lor. ”N-aș vrea să te las așa cu durerea..”, zice. Eu, fire pragmatică (precum Dexter), mă gândesc că și ei sunt obosiți și oricum n-au ce să-mi mai facă. ”Mergeți, stați fără griji, chem ambulanța de transport și mă duc la spital”. Și-asa am făcut.

Către spital…

Știți, sunt genul de persoană care nu iese din casă nemachiată nici pentru a duce gunoiul. Ei bine, acum ca niciodată! Nemachiată, nedormită, galbenă ca o felie de cașcaval, cu părul mâțos prins într-o coadă lălâie în vârful capului, cu pijamaua (roz!) pe dos. Pur și simplu irezistibilă.

La spital.. durere, așteptare, iar durere și iar așteptare… un doctor despre care voi vorbi mai târziu (capitol special!), o perfuzie, tratament și-apoi acasă.

Mă aflam la începutul a 2 săptămâni de agonie.

Nu ştii niciodată cât de puternic eşti, până când a fi puternic, este singura ta opțiune…

În tot aceste 2 săptămâni nu mi-am luat concediu medical. Am continuat să lucrez cum am putut, de acasă (noroc cu vpn!) pentru a nu împovăra colegii (nu știu cât au meritat colegii acest lucru, cât mai degrabă șeful, care m-a și ajutat de altfel; de la colegi nu am primit nici măcar un sms cu ”ești ok?”; oh, ba da, o singură fată a făcut asta).

Am încercat pe cât posibil să ma achit și de treburile casnice, fiindcă nu avea cine să o facă. Nu știu cum am reușit. Dar am reușit.

Știu că pentru cine nu cunoaște colica renală, poate părea exagerat ce spun, însă, serios… durerea este teribilă. În special seara și noaptea, eram ghemuită pe jos, nefiind în stare nici măcar să gândesc. Mi-am contorsionat corpul în toate pozițiile posibile, precum blocurile de tetris. Senzația era aceea că vreau să fug departe de propriul trup, pentru a scăpa de durere. Ulterior, un prieten a găsit o comparație ce chiar avea sens: piatra aceea este precum un glonte, normal că doare îngrozitor.

Nu sunt o persoană religioasă, însă de pe vremea când eram copil am rămas cu o afinitate pentru Iisus Hristos. L-am rugat să mă ajute să scap de ureteroscopie și promit că voi face ceva ce n-am avut curaj să fac până acum.. precum un tatuaj, ori să adopt încă un cățel. Da, sunt pe listă ambele acum (încă negociez cu cățelușa mea pentru un nou membru patruped).

A doua noapte albă la Urgențe…

A doua oara la Urgențe, dupa CT. În timpul zilei am fost ok, iar noaptea s-a declanșat (iarăși) iadul. Mi-am făcut singurică bagajul, pregătită pentru internare și pentru intervenție chirurgicală sau de orice fel. Nu mai puteam, pur și simplu. Am chemat ambulanța, pe la 11 noaptea. Ambulanța m-a zdrăngănit atât de tare, că am crezut că o să-mi sară piatra-n creier. La spital… așteptare. M-am așezat pe un scăunel, lângă alte persoane, majoritatea însoțitori ce așteptau pe cei bolnavi. Mi-era rău și somn.. am încercat să mă întind pe un scaun alăturat, dar durerea nu permitea. Am zărit apoi un…  gândac negru. Mi-am luat repede papornița de jos, ca să nu se tupilească gândacul în ea și să-l duc suvenir acasă. Mi-era scârbă să-l strivesc, și speram că poate tipul de lângă mine o să facă această ”treabă murdară”, însă el doar s-a hlizit și-atât. Gândacul, speriat de lumina orbitoare de neon alb si de zarva din jur, a găsit un singur adăpost în umbra de la piciorul scaunului meu. Mi-am zis ”ok, dacă te faci că nu mă vezi, mă fac și eu că nu te văd și suntem chit”.

Așteptarea a durat… 4 ore (3 ore și ceva pe scaun în hol și 1 oră în salon). Vezi de toate la Spitalele de Stat, nu-i ca la privat. La privat la Urgențe cântă cucuveaua, că e gol și pustiu, dar la stat ai ce vedea, nu te plictisești. A fost o noapte horror, plină de cazuri cu boschetari beți care vomitau și se căcau pe ei. Poliția era și ea pe-acolo, încercând să lămurească conflictul dintre doi moși care-și spărseseră capetele din motive absolut stupide, și care acum, vezi doamne, nu-și mai aminteau nimic. Nu știam dacă să-mi fie milă de acești bețivi sau nu… Într-un fel, e greu să-i judeci fiindcă probabil contextul care i-a adus pe acest drum în viață nu a fost unul favorabil pentru ei.. dar pe de altă parte, și-o mai face și omul cu mâna lui. …Și personalul medical era prea suprasolicitat de voma și căcatul lor ca să se mai ocupe și de alți oameni a căror problemă nu era băutura. De multe ori văd oameni care au patima alcoolului și care, spre deosebire de boschetari, ar putea avea alte opțiuni însă nu vor să-și schimbe obiceiul. Nu-i înțeleg. În momentul în care se vor trezi la realitate, va fi prea târziu.

Spre deosebire de prima vizită la Urgențe, acum erau alți doctori de gardă. M-au văzut când unul, când altul, mi-au dat niște trimiteri, ceva pentru durere, o perfuzie.. N-am înțeles de ce asistenta care mi-a pus perfuzia a înfipt-o în mâna mea cu așa dușmănie, de parcă i-ar mai fi trebuit o daltă și-un ciocan, ar fi fost totuna. Pe la 3 noaptea chemasem deja un taxi ca să mă întorc acasă. Am vorbit cu nenea taximetrist doar despre pietre la rinichi. Ba chiar mi-a dat și câteva sfaturi. Apropo, dacă aveți vreodată nevoie de un subiect de conversație cu șoferul, întrebați-i de pietre la rinichi; o să aflați apoi cât de mulți dintre ei au astfel de probleme, fiindcă stau la volan toată ziua și nu beau apă suficientă fiindcă nu găsesc wc-uri pe drum.

Acasă, iar durere, iar stare de rău. Nimic schimbat. Am pornit, așadar, către singura (altă) opțiune: Spitalul Ponderas.

Despre spitale și doctori: Rețeaua privată de sănătate Regina Maria.

Fiindcă aveam nevoie de un CT care să indice mult mai bine situația, am ajuns la Regina Maria (unde am abonamentul asigurat de serviciu), la un doctor căruia nu am ce să-i reproșez. Domnul doctor a confirmat tratamentul prescris de doctorul de la Sf. Ioan ca fiind foarte bun și mi-a dat apoi trimiterea către CT.  Un doctor foarte bun, pe nume Cristian Iatagan. Tot respectul pentru domnul doctor. Dar asta a fost singura parte pozitivă din experiența mea cu Regina Maria în povestea cu rinichiul.

După cum am menționat mai devreme, a doua oară când am ajuns la Urgență la Sf. Ioan, injecțiile pe care le-am primit pentru starea mea de rău au fost inutile. Aveam nevoie de o perfuzie care să mă pună pe picioare, și nu am primit așa ceva. M-am întors acasă pe la 3 noaptea cu aceeași stare de rău. Astfel că am ajuns la Urgențe la Sp. Ponderas. Aici am primit perfuzia care m-a ajutat să mă pun pe picioare. Dar pe lângă aceasta, am mai făcut un set de analize inutil, fiindcă deja venisem de la Sfantul Ioan cu un set de analize cel puțin similar dacă nu la fel. Și mi s-a mai făcut și o ecografie, în care, după ce doctora aceea m-a împuns cu aparatul de mai să-mi iasă pe cealaltă parte, mi s-a spus că nu vede nicio piatră, că poate durerea este de spate.. O doctoriță ecograf tânără, făcută grămadă. I-am zis: ”Oare nu cumva nu vedeți nimic fiindcă am vezica goală..?”. ”Aaa.. da… s-ar putea ca ăsta să fie motivul, într-adevăr..”. Prostia doctoriței eu am plătit-o. Am plătit o ecografie absolut inutilă, cu care nici măcar la cur nu mă pot șterge, fiindcă n-are textura potrivită. Asistenta care mi-a pus perfuzia, toată blondă și sclipici, era mai interesată să mă contrazică la orice vorbă și să facă pe deșteapta printre hliziturile cu alte colege. Doctorița de gardă, altă minune, a scris în fișă că nu am respectat protocolul medical dat de doctorul de la Sf. Ioan, ceea ce e complet fals. Eu tocmai îi spusesem că am vomitat pastilele, nu că am refuzat să le iau. ”Protocolul medical” includea un tratament, pe care l-am urmat întocmai. Am așteptat și vreo 15-20 minute ca să achit carul cu bani, singurul lucru bun fiind o amărâtă de perfuzie.

Eram deja trează de mai bine de 48 de ore.

Despre spitale și doctori: Spitalul Sf. Ioan

Prima noapte la Urgențe. Era dimineață pe la 4. Zăpăceală, cum e la urgențe. Toți stresați, nervoși. Doctorul de gardă era un doctor tânăr, rezident. Nervos și el, de asemenea. Prima interacțiune cu el m-a iritat foarte tare, fiindcă simțeam că vreau să crăp capul oricui mă contrazice inutil, eram în prea multă durere și ultimul lucru de care aveam nevoie era unu care să-mi dea replici sarcastice. Am vrut să mă întorc pe o parte fiindcă rinichiul bolnav era pe stânga, și ăsta-mi zice ”Doamnă, nu v-am zis să-mi arătați fundul!”. Păi, bre, eu n-aș vrea să-mi arăt nici fața, darămite fundul?! Nu era mare diferență in noaptea aia oricum, dar totuși! După încă câteva confruntări verbale, deja eram sigură că la ăsta eu nu mai pun piciorul a doua oară. Credeți ce vreți, dar am standardele mele, și nu trec peste ele. Dar, ce să vezi, am învățat din experiența asta lucruri noi. Am aflat și că poate n-ar trebui să ne grăbim să judecăm un om după doar câteva momente. Deci, să vă povestesc.

După ce mi s-au făcut clare opțiunile pe care le aveam (intervenție chirurgicală sau tratament), am optat pentru tratament și m-am cărăbănit acasă. După alte câteva zile de agonie, m-am gândit că mai bine fac operația și scap naibii odată, fiincă tot ce voiam era sa funcționez iar normal. Operațiile pe mine nu mă sperie, mai ales dacă sunt cu anestezie locala. Daaar… am aflat că Intervenția nu presupunea tăiere, ci era vorba despre ureteroscopie, fiindcă piatra era deja în vezică. Ureteroscopia însemna… expunerea pufarinei. Și dacă stânjeneala și umilința unei astfel de intervenții nu vă sperie, atunci nu știu ce naiba vă poate speria. Ei bine, mie teama asta mi-a dat coșmare și m-a motivat să beau apă într-o zi cât nu beam eu într-o săptămână! În prezent, reprezintă în continuare motivația cea mai puternică de a bea 2 litri de apă pe zi. Asta da motivație!

Între timp, după o săptămână de tratament, m-am înfățișat la control la doctorul care mă văzuse în noaptea cu pricina. Da, ăla de-mi zisese că să nu-i arăt fundu. Am crezut că-i altă persoană. Calm, politicos, o încântare, ce să zic. Mi-am amintit atunci de doctorul care o tratează pe mama la Fundeni, tot așa, unul tânăr dar foarte bun, cu un temperament asemănător: acu te trece Dunărea, acu e lapte și miere. Brusc, mi-am dat seama: așa sunt ei. N-ai ce să le faci. Nu o fac intenționat. Pur și simplu sunt stresați. Dar meseria și-o cunosc. La ce-ți folosește că mergi la unu mieros ori la privat, dacă nu te face bine?

Am mai realizat încă un lucru: nu trebuie să avem prejudecăți vizavi de doctorii tineri, nu trebuie să credem că din cauza vârstei mai mici e mai puțin bun. Un doctor bătrân nu este neapărat un doctor bun, iar un doctor tânăr nu este neapărat un doctor prost. Nu există o regulă după vârstă, ci contează pasiunea pentru meserie, cât de mult le place să învețe, să se dezvolte, să-și cunoască meseria și pacienții. Totodată, medicii rezidenți au în spate un doctor experimentat care îi supervizează, deci stați fără grijă.

Doctori și pacienți…

Există tot felul de păreri și perspective ale oamenilor cu privire la doctori, la felul în care aceștia îi tratează. Unii sunt mulțumiți și îi recomandă, alții sunt furioși și scandalizați.

Deși tind să empatizez cu opinia pacienților (fiindcă și eu, la rândul meu, am avut destule experiențe negative cu sistemul medical), în această perioadă am fost martoră la ceva ce m-a făcut să mă gândesc de mai multe ori dacă o reclamație pe internet este într-adevăr justificată sau nu.

Așteptam să intru la consultație la secția de Urologie a Spitalului Sf. Ioan, la Dr. Ene Andrei (îl recomand, e foarte bun), într-o dimineață devreme. Aveam programare la 9 dimineață și am venit mai devreme.  Pe la 9 și 5 minute sosește o doamnă care anunță hotărâtă că are programare la 9 dimineață. Se foiește, se tot agită.. și după abia 5 minute de așteptare se arată ofuscată că de ce durează atât, că ea a fost programată la 9 dimineață, si e 9 și 10, că asta e bătaie de joc, că e bolnavă și operată, bla-bla-bla. Una peste alta, voia să-mi povestească despre operația ei la rinichi, despre cât de grea a fost operația, și că ce bine de mine că eu n-am operație, moment în care am flituit-o fiindcă deja n-o mai haleam și oricum la mine șantajul emoțional nu funcționează. La 9 și un sfert eram deja în cabinetul doctorului, și după alte 7 minute intra următoarea persoană. Dl doctor s-a ocupat de fiecare în parte, și nimeni n-a rămas neconsultat. Întamplarea asta m-a făcut să mă întreb oare câți dintre pacienți sunt precum acea duduie, ofuscați fiindcă trebuie să aștepte 10 minute, reclamând apoi doctori și spitale din acest motiv..?

Haideți să vă mai spun ceva… Am prieteni care trăiesc în alte țări, și în special cei din America mi-au spus că o așteptare de 5 ore la Urgențe nu e mult; la ei se așteaptă și mai mult, cazuri și mai grave.

Într-adevăr, nu trebuie să normalizăm o situație negativă, însă trebuie să fim conștienți că problema nu este cauzată de rea-voință, ci mai degrabă de incapacitatea unui sistem bolnav. Dacă vreți să-l schimbați, educați-vă copiii să devina medici sau politicieni buni, care să schimbe în bine lucrurile în această lume, în loc să-i motivați sa devină vedete TV, fotbaliști, maneliști ca să le meargă lor bine și-atât. E ușor să judecăm pe alții, dar noi ce facem în privința asta..? E o treabă pe termen lung, iar noi o sesizăm doar în momentul în care ne lovim cu nasul de ea.

Doctorii și asistentele de asemenea trebuie să înțeleagă că un om bolnav care vine la ei, nu vine ca să le audă lor sarcasmul sau nervii. Nu vine de plăcere. Și nu vine pe gratis. Voi cadre medicale, sunteți plătiți pentru jobul pe care îl aveți, și nu aveți niciun drept să-i umiliți pe oamenii aflați în asemenea momente dificile și delicate, momente în care sunt cel mai vulnerabili. Nu sunteți acolo ca să faceți voluntariat, nu sunteți în Africa de Nord. Sunteți plătiți, așa că purtați-vă naibii cu mai multă integritate. Și voi veți fi puși în aceeași postură mai devreme sau mai târziu, nimeni nu scapă de boală. Nu faceți ziua sau viața cuiva mai amară decât deja este, doar fiindcă nu știți să vă gestionați nervii. De șpăgi nici nu vreau să aud; consider că oricine așteaptă șpagă de la un om aflat în asemenea stare vulnerabilă, este demn de dispreț. Pe de altă parte, consider că dacă un pacient mulțumit ar dori să-și arate aprecierea pentru un serviciu bine făcut, să o poată face fără ca acest lucru să fie considerat ilegal. Dar asta nu este posibil, ci este doar părerea mea. Dar nu încurajez șpăgile, ci dimpotrivă. Pentru binele tuturor.

Acestea fiind spuse, cred că fiecare parte (pacienți & cadre medicale) ar trebui să se întalnească undeva la mijloc, adică să lase fiecare de la el câte puțin, să înțelegem că motivul celor mai multe nemulțumiri este faptul că sistemul medical în general nu este unul optimizat și complet funcțional. Pentru asta nu trebuie să ne răzbunăm unii pe alții.

Sfaturi de la un colecționar suferind…

Și-acum o să vă spun ce-am învățat din experiența mea, cu speranța că poate va fi de folos cuiva la un moment dat:

Prevenire:

Beți apă! Da, exact, acei cel puțin 2 litri de lichide pe zi. ”Lichide” nu include cafeaua, pepsi, sucuri dulci și acidulate, alcool sau lapte. Nu. Ci doar apă sau sucuri de fructe fără adaos de zahăr.

Sfat: puneți nițică zeamă de lămâie sau oțet de mere în apă. Pe mine m-a ajutat foarte mult, fiindcă oțetul de mere ajută la sfărâmarea (micșorarea) pietrelor din rinichi și împiedică aderența bacteriilor la pereții vezicali. Puneți doar putin oțet de mere în apă, cât să nu simțiti că vă arde pe gât.

Faceți mișcare! În lipsa mișcării, sedimentele se depun în rinichi și formează pietre.

Nu mai mâncati prostii gen patiserii, prăjeli, foitaje, deoarece acestea cauzează aciditate în corp și provoacă numai necazuri printre care și pietre la rinichi sau tumori maligne.

Perioadă acută și Convalescență:

Infecțiile urinare pot cauza astfel de dureri și pot fi fatale dacă nu sunt tratate, așa că niciodată nu amânați vizita la doctor! Chemați de urgență doctorul dacă aveți dureri și febră. Septicemia provocată de o ”banală” infecție urinară vă poate omorî foarte repede.

Monitorizați pietrele de la rinichi. Dacă piatra a pornit către ieșire dar este mult prea mare pentru a putea ieși singură, atunci puteți face blocaj renal care poate cauza decesul!

Cel puțin în perioada în care rinichii Dvs suferă, evitați consumul de zahăr, sare și condimente!

Atunci când avem durere (cauzată de presiunea pe rinichi), nu bem apă. Insă recuperăm și bem iar multă apă imediat ce durerea a scăzut în intensitate.

În colicile renale este nevoie de multă, multă căldură! Băi fierbinți, încăperi încălzite, ciorapi groși, îmbrăcăminte călduroasă.

Când ni se recomandă repaos, apăi repaos să fie. Mie dezordinea îmi provoacă anxietate și am făcut de 2 ori greșeala să m-a apuc de curățenie în momentele în care durerea era amortizată de medicația puternică. Am greșit. Durerea a explodat pur și simplu, din cauza presiunii pe rinichi. Am învățat că o casă dezordonată, cu moloz peste tot (camera mamei era în renovare) și covoare cu vomă, nu reprezintă sfârșitul lumii.

Uneori (în funcție de locul unde se află piatra și de sfatul medicului) se recomandă mișcare (sărituri) pentru a provoca alunecarea pietrei catre ieșire. Cel mai bine întrebați medicul, fiindcă depinde de fiecare caz. Eu am încercat și cu sărituri, aș fi încercat orice, inclusiv să mă dau cu curu de pereți dacă asta ar fi făcut piatra să iasă.

Evitați să intrați în cercul vicios de ”n-am poftă de mâncare => nu mânanc => mă simt slăbită”. Una dintre vizitele mele la spital de urgență a fost și din cauză că nu mă mai puteam ține pe picioare.  Din cauza durerii și a senzației de vomă nu mâncam, lucru care m-a făcut să mă simt din ce în ce mai rău. Ajutați corpul să lupte, nu-l privați de mâncare, deoarece resursele sunt limitate și daca intrați într-un cerc vicios e posibil să nu mai puteți ieși de unul singur. Mâncați ceva ușor, puțin și des. Fără sare, fără condimente sau zahăr. Pe mine m-a ajutat orezul cu dovlecei, e o mâncare foarte ușoară, singura pe care nu o vomitam.

Protejați de asemenea stomacul cu pastile pentru flora bacteriană pe parcursul tratamentului cu antibiotice, și protejati ficatul cu hepato-protectoare pe parcursul tratamentului cu anti-inflamatoare. (ficatul meu s-a mărit după tratament, însă și-a revenit la normal în scurt timp. Prioritatea a fost rinichiul, evident).

Distrageți-vă atenția de la durere, altfel înnebuniți. Serios. În cazul meu, durerea era intensă și permanentă. Te face cu capul. Pur și simplu trebuie să fii mai puternic ca durerea, nu ai altă opțiune. Mutați-va gândurile în viitor când știți că toată durerea va fi trecut și faceți planuri pentru atunci. Orice, numai detașați-vă de moment.

Gânduri… despre viață, moarte și spitale

După o astfel de perioadă dificilă, înveți să apreciezi orice clipă fără durere. Ajunsesem să fiu fericită pentru… nu zi, nu oră.. ci pentru fiecare clipă și chiar minut fără durere! E păcat că ”sa fii sănătos” a devenit un așa cliche. Nu este un cliche, este un adevăr pe care îl descoperim uneori prea târziu. Când aștepți în agonie pe holurile spitalului.. lumea și viața arată altfel. E lumea din spital și e lumea de afară. Două perspective atât de diferite! Când mă întorceam acasă de la spital, nu mă puteam abține să nu privesc fiecare om ce trecea pe stradă și să mă întreb care o fi starea sănătății lui, când o fi fost ultima oară într-o situație de așa fel, cum s-o fi simțit, ce o fi gândit.. Vedeam o bătrânică mergând iute la piață cu sacoșele în timp ce eu abia mă târam până acasă fără ca cineva să bănuiască durerea pe care o suprimam în interior.. și mă întrebam dacă voi putea să fiu și eu așa vioaie la vârsta aceea. Mi-aduc când așteptam pe holul spitalului, de un om la vreo 50 de ani, un om cu un chip simpatic și blând, umbrit de o imensă îngrijorare și tristețe, privind în jos, cu lacrimile ce abia se țineau agățate să nu cadă de pe ploape.. Nu știam povestea lui dar simțeam că avea inima bucățele și parcă întreaga lume i se destrămase. Aș fi vrut să-l ajut cumva și n-aveam cum.

Sunt atât de multe de povestit.. fiindcă pe holurile spitalelor vezi de tot felul. Te face să te gândești la tot felul de lucruri.

Am copilărit în spitale, m-am jucat pe holurile spitalelor… Mama și-ar fi dorit să devin asistentă medicală, ca și ea. Nu am ales acea cale. Acum, după atâția ani și punând cap la cap tot mai multe trăiri, am tras altfel de concluzii.

Chiar și copil fiind, puteam simți și-atunci acea tensiune invizibilă din spitale. Dacă ești o fire empatică, ai pus-o. Preiei orice fel de emoție, o simți în toată ființa ta, iar asta îți distrage atenția de la ceea ce ar trebui să faci, îți sabotează puterea de a găsi soluții. Ajută, cu siguranță, însă empatia trebuie optimizată pentru a putea fi de vreun real folos. Trebuie să înveți să te detașezi de durere pentru a o putea aborda cu succes spre soluționare. Ai nevoie de o minte limpede, rațională. Empatia te ajută să înțelegi durerea, iar detașarea te ajută să o neutralizezi. Este nevoie de ambele în egală măsură. Nu vei putea ajuta pe nimeni dacă nu-i înțelegi durerea, dar nici nu vei putea ajuta pe nimeni dacă te vei afla în aceeași stare de imobilizare suferindă ca cel ce are nevoie să fie ajutat. Ca să-l ridici pe cel de jos, trebuie ca tu însuți să fii (mai) sus. Ca sa ajuți pe cineva slab, trebuie ca tu însuți să fii (mai) puternic.

Fiecare dintre noi avem o credință anume, despre lucrurile despre care nu putem fi siguri, cum ar fi… moartea și ce-i fi dincolo de ea. Ca fiecare om, am și eu o credință,  o credință ce se transformă permanent, fiindcă este ceea ce este: doar o credință, ca un fel de speranță proprie a sufletului, și nimic sigur sau concret. E mai degrabă ceva ce aș dori și ceva ce pentru mine ar avea sens. Ei bine.. Nu știu dacă există vieți viitoare (nu susțin că există, nu putem demonstra), dar dacă ele există… atunci aș vrea ca în viața mea viitoare să fiu doctor. Aș vrea să fiu un bun diagnostician, și sa cercetez bolile auto-imune, ceva ce mă fascinează de ceva timp. Aș vrea să pot alina durerea oamenilor în momentele lor cele mai grele. Dar pentru asta, știu acum că este nevoie de ceva mai mult decât o Facultate de Medicină. Este nevoie de pasiune pentru meserie, de empatie și de mult auto-control. Trebuie să știi cum să-ți gestionezi emoțiile, altfel nu poți să reziști în acest domeniu. De multe ori, pacienții nu observă presiunea emoțională sub care se află un doctor, un medic, o asistentă. Presiunea pacienților este deseori fizică și emoționala deopotrivă, și deseori se află în incapacitatea de a sesiza presiunea altor persoane de lângă. Astfel că, medicul rămâne singur în toată povestea asta, singur în fața unei mulțimi de oameni pe care trebuie să-i gestioneze în cel mai eficient mod posibil. E lucru ușor oare..?

Țin minte când mama se întorcea acasă din tura de noapte, zile și nopți  cu urgențe și cu oameni furioși ce se îmbulzeau la ușă, fiecare vrând să fie primul. Fiecare credea că problema lui e mai mare decât a celuilalt. Dar cu toții trăgeau de mama ca de un os de ros. Nimănui nu-i păsa că și ea este bolnavă și obosită. Nimănui nu-i păsa că ea face de fapt absolut tot ce este omenește posibil. Fiindcă atunci când ești bolnav, e greu să înțelegi ce este omenește posibil, și ce nu. Tu vrei pur și simplu să-ți fie bine. Acum. Cât mai repede.

Concluzie…

De pietre n-am scăpat. Am dureri în continuare, doar că (momentan) nu așa de mari. Am rămas cu teama că voi mai trece prin asemenea perioade de coșmar, și de aceea sfătuiesc pe toată lumea să încerce să prevină astfel de afecțiuni, ca să nu trebuiască să treacă prin ce-am trecut (și prin ce trec încă) eu.