Singur printre oameni…

Aveam de gând să scriu un astfel de articol de ceva timp. În ziua în care am aflat despre moartea lui Tim Bergling (nume de scenă: Avicii), nevoia pe care o simțeam a devenit și mai acută, însă din cauza unui mix copleșitor de sentimente precum furie și neputință, cuvintele refuzau să prindă formă. Se vânzoleau în capul meu precum un vârtej obositor, un vârtej de cuvinte care parcă refuzau să se așeze liniștite pentru ca eu să le pot da o formă inteligibilă. Dar, precum am mai spus și în alte dăți, anxietatea pe care o simt atunci când nu scriu devine insuportabilă deoarece simt că acele cuvinte se sufocă în mine și eu odată cu ele dacă nu le scot la lumină. Așadar, datoria mea e să le las să existe necenzurate, fie că vor fi dezaprobate sau nu, fie că le va citi cineva sau nu.

După cum se știe deja, Tim Bergling și-a pus capăt vieții pe 20 aprilie 2018, la vîrsta de doar 29 de ani.

“Singurătatea nu este cel mai îngrozitor lucru“, spunea Robin Williams, ci să fii “înconjurat de oameni care te fac să te simți singur“. Am mai scris și înainte despre felul în care lumea în care trăim te poate face să te simți singur și pierdut ca și cum ai locui pe o insulă pustie în mijlocul oceanului. Dacă pe insulă mai sunt și prădători, ai dat de naiba. Ei bine, aceasta este o singurătate care i-a ucis pe mulți și doresc de această dată să emfasez faptul că nu întotdeauna victimele sunt vinovate de acest eșec, ci că parte din vină o avem însăși noi, cei care formăm această lume obsedată de putere și de fericire. Ne place să clădim imagini. Imagini sau pagini întregi de imagini pe bloguri, facebook, Instagram. Imagini cu zâmbete, flori, realizări, sclipici și eventual mult roz. Imagini de oameni sănătoși, realizați, iubiți, înconjurați de prieteni, lucruri frumoase, natură, haine frumoase, locuri trendy. Purtăm această imagine cu noi peste tot, de când pășim afară din casă și până ne refugiem iarăși înapoi în cuibul nostru. Aici mai avem doar puțin timp să ne re-amintim cine suntem și cum ne simțim cu adevărat. Și din cauza aceasta, mai devreme sau mai târziu ajungem să suferim, fiindcă un astfel de stil de viață devine în scurt timp obositor. După părerea mea, orice formă de lipsă de autenticitate devine la un moment dat obositoare, epuizantă.

Tim nu se mai regăsea pe sine fiindcă devenise Avicii, iar Avicii nu mai lăsa loc și timp pentru Tim.

Tim nu se potrivea în lumea agitată a industriei muzicale, a petrecerilor și a socializărilor forțate. Oricât de mult i-ar plăcea unui tânăr să se distreze, la un moment dat devine epuizant, în mod special pentru persoanele introvertite. Mă înfurie faptul că lumea nu poate înțelege ce înseamnă anxietate sau introvertit. Cele două nu sunt sinonime, însă un introvertit devine anxios în momentul în care cei din jur îl stigmatizează pentru ceea ce este. Am crezut că diversitatea este binevenită și că putem face un minim efort să ne înțelegem și să ne acceptăm unii pe alții așa cum suntem. Însă lumea nu face asta. Lumea încearcă să te schimbe în ceea ce vor ei sa fii, ori să te catalogheze ca fiind slab sau ciudat până ce vei încerca singur să te schimbi pentru a te simți acceptat. Dar să trăieși într-o completă disonanță cu tine însuți de aduce eventual pe marginea prăpastiei.

Mă înfurie faptul că deși Tim le-a spus de atâtea ori ce se întâmplă cu el, nimeni nu l-a luat în serios. Să nu fii luat în serios… te face să te simți incredibil de singur. Le-a spus tuturor cum l-ar fi putut ajuta, le-a spus direct în față.

Trăim într-o lume în care dacă nu ai nimic de oferit, nu prezinți interes pentru nimeni oricât de minunat ai fi, fiindcă minunat se traduce DE FAPT prin capacitatea de a-i mulțumi pe cei din jur. Doar așa poți obține validarea lor, validare pe care noi în mod eronat o înțelegem ca fiind afecțiune.

Problemele emoționale sunt ceva normal, pe care le avem cu toții. Cu toții plângem și cu toții suferim, în aceeași măsură de adevărat precum râdem și ne bucurăm. În junglă, animalele rănite nu-și permit să plângă ori să-și arate slabiciunile deoarece vor atrage prădătorii. Oamenii procedează la fel, în jungla urbană. Nicio diferență, în ciuda așa-zisei superiorități.

Mă înfurie felul în care oamenii se rușinează de problemele emoționale. Ca și cum ar fi o bubă mare și neagră care crește doar pe vârful nasului celui care o vede, și prin urmare toți se fac că nu o văd și nimeni nu vorbește despre ea deși în viziunea lor e mare cât casa. O problema emoțională nu este o bubă, și nici nu este în esență ceva dramatic. Oamenii sunt cei care amplifică problemele prin ignoranță, nepăsare și lipsă de empatie. Se tem de monștrii invizibili. Însăși superstiția și slabiciunea umană îi fac pe oameni să-i marginalizeze pe cei pe care ei îi consideră ”slabi”. Dar nu e nimic în neregulă cu a fi, la un moment dat, slab ori neputincios, fiindcă suntem într-o continuă schimbare și nimeni și nimic nu rămâne vreodată la fel. De multe ori, catalogăm greșit ceea ce considerăm a fi slăbiciune, si reprimăm, sufocăm, marginalizăm; toate astea dintr-o frică față de ceea ce nu înțelegem. Chiar și prin simple vorbe, avem puterea de a da viață dar nu o folosim.

Lumea se teme de tristețe. Tristețea poate fi contagioasă și nimeni nu-și dorește să fie infestat cu așa ceva. Deci, dacă ai orice fel de problemă, pune-ți mai degrabă un zâmbet de complezență pe chip și evită să dai în vileag orice detaliu despre problemele cu care te confrunți. Ai grijă, orice vei spune va fi folosit împotriva ta, mai ales dacă dai de oamenii nepotriviți. Dar din păcate, chiar și cei apropiați se pot purta cu mare stângăcie în astfel de cazuri.

Este greu și poate nedrept să contești autenticitatea dragostei pe care familia și prietenii apropiați o au pentru Tim, însă cu toate acestea el s-a simțit suficient de singur și de încolțit încât să își dorească să fugă într-o altă lume. Dacă în astfel de momente oamenii ar avea de ales între un buton de stand-by și un buton de autodistrugere, cu siguranță l-ar alege pe cel de stand-by.  Da, de obicei cei care procedează astfel, nu își doresc cu adevărat să se auto-distrugă ori să se pedepsească în vreun fel, ci poate dimpotrivă: își doresc o evadare; își doresc o clipă de liniște, de pauză, de timeout, de odihnă. Sinuciderea reprezintă pur și simplu o formă extremă a acestei retrageri dintr-o viață care a ajuns să semene cu un puseu acut de durere copleșitoare. O durere care nu îți mai permite să gândești rațional. Ci (doar) emoțional. Iar emoțional simți că nu mai poți.

Cu siguranță fiecare dintre voi aveți o amintire cu cel puțin o durere atât de intensă încât nici măcar nu mai puteați gândi. Poate a fost o migrenă teribilă sau o durere de dinte cariat, ori o colică renală. Dureri atât de insuportabile încât tot ce puteați gândi era ”fă ceva să se oprească!”. Ei bine… există afecțiuni ale corpului emoțional care dor cel puțin la fel de rău. Am ales să folosesc termenul de corp emoțional ca să evit clichee și prejudecăți legate de ceea ce numim suflet sau minte (deși, după părerea mea, sunt cam același lucru). Dar până să ne hotărâm noi cum să definim această noțiune (aparent) abstractă, problema care rămâne este: cum îi tratezi afecțiunile? De regulă cei mai mulți te trimit la psiholog sau psihiatru. Uneori ajută, alteori nu. Însă de cele mai multe ori, oamenii nici măcar nu-și permit să consulte un psiholog. Revolta pe care o simt este legată de faptul că în cele mai multe cazuri, tot ce ar avea nevoie o astfel de persoană este înțelegerea celor din jur.

Faptul că există oameni care ajung să se sinucidă fiindcă se simt singuri, mie îmi pare ca fiind un rușinos eșec al nostru, al tuturor. Un eșec al societății în care trăim, un eșec al fiecăruia dintre noi, un eșec al anturajului acelei persoane. Suntem prea absorbiți de noi înșine. Suntem prea obsedați de propriul succes, de propria imagine, de propria fericire, de propriile achiziții de orice fel ar fi ele.

Hărțuirea pe care o simțea Tim îmi amintește de ziua în care Amy Winehouse a urcat pe scenă și în momentul în care a început să se împleticească pe scenă, publicul a început să o huiduie. Câteva zile mai târziu, fata a murit. Internetul vuia apoi de laude post-mortem despre cât de minunată era Amy, că acum cântă cu îngerii și alte astfel de bazaconii ipocrite pe care le citim peste tot. Aș vrea să înțeleg de ce oamenii nu sunt capabili să își înțeleaga semenii atunci când sunt vii? De ce devin brusc mai drăguți după ce aceștia mor? De ce nefericitele suflete nu s-au putut bucura de ”iubirea necondiționată” a celor din jur atunci când încă mai erau în viață și aveau nevoie disperată de ea? De ce nu au găsit-o nicăieri când ăsta era practic singurul lucru de care ar fi avut nevoie ca ei să mai rămână în viață..?

Nimeni  este deja un personaj colectiv. Nimeni suntem fiecare dintre noi. Nimeni nu înțelege drama personală a celui de lângă el fiindcă Nimeni nu-și dorește asta. Fiindcă a auzit cândva o legendă conform căreia dacă îți pasă de tristețea semenului tău, tristețea aceea te va infesta ca o plagă. Și evident că Nimeni nu dorește să se căpătuiască cu vreo energie negativă, ferească dumnezeu.

Tim a fost prins într-un ritm infernal cu care nu putea ține pasul, iar atunci când a vrut să se retragă pentru a-și salva viața, nu i s-a permis. Lumea încă nu terminase cu el, încă mai aveau mulți bani de supt și multă muzică de stors din energia lui creativă. Lumea avea nevoie să își clădească fericirea pe cadavrul lui. Și lumea a câștigat.

Acum lumea se scaldă în lumina unui Tim post-mortem, un Tim transformat într-un ideal. Desigur,  pe Tim nu l-a întrebat Nimeni dacă își dorește asta. Prea puțin conta ce dorea Tim.

Unora dintre noi ne place să căutăm (și să și ”găsim”) fel de fel de explicații… ”Era alcoolic/ă… lua droguri… avea nu-știu-ce boală..”. Dar acestea nu sunt explicații. Acestea sunt o urmare a presiunii pe care ei deja o simțeau și căreia nu știau cum să-i facă față. Dar este mai ușor sa aruncăm victimei în spate propria moarte, fiindcă așa ne putem simți în continuare nevinovați și buni. Oamenii reacționează agresiv în momentul în care ceva îi face să nu se simtă buni. Adevărul este că toți cei care au huiduit-o pe Amy cand se împleticea pe scenă, au partea lor de vină în moartea ei. Este nevoie de fiecare picătură pentru a face apa dintr-un pahar să se reverse.

Desigur, fiecare dintre noi luăm decizii în ceea ce ne privește, motiv pentru care îi admir pe cei care se încăpățânează să supraviețuiască oricărui fel de piedică sau durere. Dar lipsa acută de conexiune ce ne caracterizează pe noi oamenii m-a făcut să scriu aceste rânduri. Lumea a devenit un loc fals, lipsit de autenticitate. Lumea a devenit un loc plin de oameni în care paradoxal te simți foarte singur. Pentru a nu ne pierde în mulțime, ne hrănim ego-ul și-l facem din ce în ce mai mare. Slăvim imagini false, ne ridicăm fericirea pe un piedestal la baza căruia aducem fel de fel de sacrificii inutile. Întoarcem privirea de la orice faptă, lucru, vorbă, gând, sau ființă ce nu ne servește acestui scop. ”În viață totul se plătește”: este o zicală cu două înțelesuri, este o zicală cu două tăișuri.

Eu nu cred în moarte așa cum poate cred majoritatea oamenilor. O să dezbat această temă la un moment dat. O să dezbat toate temele pe care oamenii le consideră tabu. Lumea asta are prea multe păcate pentru a-și permite să mai aibă și tabu-uri. E timpul ca fiecare dintre noi să poată spune fără teamă ce gândește dar fără să rănească pe nimeni. E timpul să facem diferența dintre sinceritate și răutate gratuită. Vreau să cred că putem fi noi înșine fără ca cineva să se simtă amenințat de autenticitatea noastră.

Ceea ce au simțit Tim, Amy, Robin Williams… au simțit și mulți alți oameni ale căror nume nu sunt la fel de cunoscute. Cu toții suntem egali în esența noastră, și în astfel de momente averea, frumusețea, vârsta sau numele nu mai fac diferența. Sper să învățăm să vedem ceea ce ne leagă pe toți, și nu ceea ce ne separă.

Poate din perspectiva noastră, ”să ai bani” pare a fi tot ceea ce ți-ai putea dori pentru a putea fi fericit. Dar odată ce-i ai, afli că nu este așa. Dar poți înțelege acest lucru atât timp cât cea mai mare problemă a ta sunt banii? Nu poți, așa-i? Este greu să ne înțelegem unii altora perspectivele. Dar nu imposibil.

Nici Tim, nici Amy, nici Robin (și cei ca ei) n-au fost ”defecți”. Lumea este defectă fiindcă nu reușește să-i vadă așa cum sunt și fiindcă stigmatizează orice pare a fi ”slăbiciune”. Dar la rândul nostru ne vom defecta. Imaginea fericită rămâne în pozele pe facebook. Unii au probleme mai mari, alții mai mici. Unii au probleme mici pe care le văd mari, sau invers. Dar în astfel de momente, doar adevărul lor contează, iar noi am putea încerca să-l înțelegem. Am putea să ne exersăm abilitatea de a percepe un strigăt de ajutor. Și să nu uităm că un gest urât sau o vorbă urâtă poate fi acel brânci care să-l împingă pe un om în prăpastie. Să nu fim noi aceia.

Cred în frumusețea vieții, în veselie, gingășie, voie-bună și mult, mult râs. Dar nu mi-e teamă nici de tristețe, lacrimi, sau de suferință, deoarece știu că toate lucrurile bune sunt de fapt acestea transformate prin iubire. Toate fac parte din noi și nu poți alege să lupți împotriva lor, să le ascunzi, să le renegi, să le reprimi. Dar poți să le accepți și să le transformi, printr-un minunat proces de alchimie sufletească pe care orice om are puterea să o înfăpuiască. Pentru noi înșine și pentru alte ființe.

Cu ceva mai multă empatie, lumea aceasta ar putea fi un loc chiar frumos…

Până atunci, însă, alte și alte stele vor urca pe cer, fiindcă din păcate lumea nu le poate vedea decât astfel… Lumea te observă doar atunci când dispari. Pentru puțin timp.