Mă gândesc că dacă nu ar fi Timpul care să panseze sufletul zi de zi, nu am putea trăi prea mult, fiindcă… unele dureri sunt prea ascuțite pentru a le putea face față mult timp. Nu știu dacă timpul chiar vindecă răni sufletești, dar cel puțin le acoperă cu sute și mii de clipe pentru ca tu să nu mai vezi buba. Am văzut și oameni care se disociază în încercarea instinctivă de a se proteja de șocuri emoționale. Sunt oameni care nu plâng, oameni care la suprafață par mai okay decât ceilalți, dar care pe interior sunt mai răvășiți decât credem noi. Da, am aflat și un astfel de om, luna trecută când un coleg de serviciu a plecat dintre noi, lăsându-și prietenul dezorientat într-o realitate pe care mintea lui nu dorea să o accepte.
E dureros să nu poți plânge.
Eu pot să plâng. Cred că în spatele ochilor am doi robineți care par să se deschidă enervant de ușor atunci când sufletu-i prea plin. Am tot bâzâit în ultima vreme. E greu să te simți singur în mijlocul unor situații asupra cărora nu ai control.
In februarie am aflat cu stupoare că am pierdut un prieten. Stupoare simt și acum, fiindcă o parte din mine nu pare să fie de acord cu această realitate. Și nici să nu-ncercați să băgați o realitate pe gâtul cuiva care trăiește în alte lumi majoritatea timpului. O să creadă că ești nebun.
Mie moartea mi s-a părut mereu a fi o glumă proastă. ”Glumă” fiindcă se așteaptă ca tu să fii okay după ce te lovește vestea; și ”proastă” fiindcă îți lasă cuibărită în inimă o furie neputincioasă. Iar pentru cineva care se încăpățânează să găsească soluții pentru orice, nu-i lucru ușor să accepte pur și simplu o realitate categorică și rigidă.
Am putea spune că nu ești pregătit să pierzi pe cineva la o vârstă așa tânără. Dar părerea mea este că nu ești niciodata pregătit să pierzi pe cineva. Indiferent de vârstă. Sentimentele nu au vârstă. Ba uneori cresc odată cu timpul.
Fie om sau animal, eu văd că fiecare ființă este un întreg Univers. Nici o altă ființă n-a mai fost la fel și nici nu va mai fi alta la fel. E unică și un gol imens rămîne în urma ei.
Plecarea unui om vesel te lasă amețit și confuz. E ca și cum o furtună magnifică îți trece prin fața ochilor, iar dispariția ei bruscă te lasă cu ochii-n soare gândindu-te: ”ce naiba s-a întamplat..?”.
Te uiți în jur. Da, desigur… soarele strălucește, păsărele ciripesc, lumea își vede de treabă… Cum naiba poate soarele să mai strălucească și lumea să-și vadă de treabă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat..?!
Nu știu… Dar ei o fac, și trebuie și tu să faci la fel. Nu știi încă cum, dar știi doar că trebuie.
Ne adunăm din bucățele sparte și cioburi, le facem grămadă și le îndesăm într-un colț al inimii unde nimeni nu le poate descoperi. Te separi încă puțin de ceea ce ești, ca să poți oferi lumii ceea ce vor să vadă. Pari întreg, și totuși nu ești. Nu mai ești întreg de când fiecare ființă pe care ai iubit-o a luat cu sine o bucățică din tine atunci când a plecat. Te întrebi cum de încă mai exiști, și dacă o fi oare adevărat că tot ce este viu este un întreg divizat în milioane de perspective. Așa s-ar explica de ce lipsa de conexiune doare atât de tare.
Ne mor prietenii, ne mor, Murim și noi în moartea lor, Și amintirile ne dor…
Ma uit la telefon și-mi pare că dacă-l sun îmi va răspunde. Adică… e normal să răspundă, doar e numărul lui, nu..? Și-atunci de ce n-am curaj să-l sun?..
Am cerut familiei să nu-i închidă contul de facebook. E prezența lui acolo, am nevoie de ea. Și până la urmă, de ce să-l închidă? Doar e contul LUI, deci să-l închidă EL dacă vrea, atunci când vine..
L-am pierdut. Nu știu unde l-am pierdut… dar o să-l găsesc. Și când o să-l găsesc, o să-i spun tot ce n-am apucat să-i spun. Sau poate n-o să-i zic nimic. Poate doar o să-l îmbrățișez, și-o să facă haz de mine fiindcă toată lumea știe că mie nu-mi plac îmbrățișările.
Dar ce zic eu? Care ”toată lumea”..? Puținii prieteni pe care-i am. Par blândă, dar sunt rea; par slabă, dar sunt puternică; sunt un chihuahua mititel și anxios care mușcă dacă te apropii prea mult; și puțini sunt cei care mă plac așa cum sunt și nu cum par a fi.
Nu am cu cine să împărtășesc suferința. Nu pot să-mi încarc prietenii, nu e genul meu. De aceea scriu. Scriu fiindcă altfel aș simți că ceva putrezește în sufletul meu.
” ma bucur ca din cand in cand dai un semn ca respiri”. – Este ultimul mesaj primit de la el. Respir, măi Scăpărici, că-i un fel de job plătit cu nasturi. Și-ai lăsat în urmă prieteni care respiră cu sughițuri. Și-ai lăsat mâțele fără replici amuzante, și pozele pe care le făceai cu cerul de care mi-e dor mereu.
Îmi pare rău… că nu m-am bucurat de tine și cu tine mai mult. N-o să știi niciodată asta.
Acum mă gândesc cu tristețe… că de multe ori depunem efort pentru a păstra în viața noastră oameni care nu ne vor, în loc să acordăm timpul și atenția noastră celor care ne caută fără niciun interes.
Și viața aglomerată și dezordonată, lipsa de timp, singurătatea, munca peste măsură și nopțile nedormite… sunt ceea ce l-au ucis și pe el. Și ceea ce ne ucid și pe noi. Dacă nu ne trezim la timp…
Eu sunt bine.
Nu știu dacă merit să scriu despre tine. Nu știu nici dacă am vreun drept să-mi fie dor de tine ori să mă doară lipsa ta. Până la urmă, ai familia și prieteni mai apropiați decât ți-am fost eu vreodată. Dar așa sunt eu. Și cred că tu înțelegi.
Știi că e greu… Nimeni nu ne vrea defecți. Dar te mângâie vorba dulce a celor din jur, și pare să-ți ajungă. Nu mai știi cum e să vrei mai mult. Și râzi și glumești chiar și-atunci când doare, și pari să fii mereu okay. Și la sfârșitul zilei, când toată lumea pleacă, rămâi tu cu tine însuți. Dar ai învățat să-ți iei puterea dintr-un loc ascuns.. dintr-o altă lume, care tu știi că există.
Să știi că și eu cred în magie. Știi tu, când ți-a ”cășunat pe bietul Einstein”…- “Viaţa însăşi este magie, iar dacă nu crezi asta, măcar încearcă să o trăieşti ca pe ceva magic.”
O să-ți folosesc pozele, dar știu că nu te superi pe mine. Și cuvintele tale care, sincer vorbind, cam dor.
Dar n-am cum să fiu dramatică pentru mult timp… nu, știind cum ești tu, și știind că m-ai lua la trei păzește și-ai face mișto de mine râzând cu gura pân’ la urechi. Știu că tu ești bine. Noi aici ne smiorcăim cam mult. Mi-ar plăcea să-mi spui dacă într-adevăr Raiul e plin de cartofi prăjiți.
”…va multumesc pentru gandurile si urarile pe care mi le-ati transmis si va doresc din suflet tot binele din lume, sanatate, numai bucurii si impliniri, dar si putere sa treceti peste toate greutatile pe care le veti intampina in drumul vietii.
N-am renuntat niciodata si nici nu voi renunta (sper sa gasesc mereu puterea de a nu renunta!) la ideea de viata, indiferent cum ar fi … este un dat al nostru, al oamenilor, de a duce implini sau nu viata fiecare in parte, buna sau mai putin buna.
Nu stiu daca sunt un om bun, dar gandurile rele mai mult rau fac decat bine (unora gandurile rele le da confortul vietii implinite, deh!)…
Sunt multi, poate prea multi in lumea asta, care, poate, pentru a depasi greutatile si piedicile vietii, au nevoie doar de un gand bun sau de o vorba buna de la cineva, dar nu le primesc … pentru acestia mi-as dori sa le pot trimite toate urarile voastre pe care mi le-ati adresat si lor … Va multumesc inca o data si va doresc tot binele din lume impreuna cu un gand bun!” – EL.
❤ ❤ ❤
CĂRȚI LA PURICAT 