Stephenie Meyer – seria AMURG

Fără să plănuiesc, m-am trezit în brațe cu o provocare și anume… lectura cvartetului „Twilight” de Stephanie Meyer. Dacă mi-ați citit cât de cât postările atunci veți înțelege de ce o numesc provocare – cărțile de tip chick-flick cu vampiri (și cărțile cu vampiri în general) nu s-au numărat niciodată printre preferatele mele. Și am crezut mereu ca seria ”Amurg” se încadrează în exact aceeași categorie. Dar acceptând provocarea, mi-am dat seama că mă înșelasem. Cât de important e să nu ai prejudecăți  🙂

Citirea acestei serii nu numai că nu-mi repugnă, ba chiar m-a încântat. Nu am văzut filmul și sincer nici nu am avut curiozitatea să-l văd… filmele în general fac povestea să pară mai trivială, în ciuda efectelor speciale.. pun o barieră în calea propriei înțelegeri și a propriei imaginații. Imaginile deja create îți impun ce să vezi și cum să vezi.. ce să simți și cum să simți.. fiindcă arareori ele traduc cuvintele asa cum ar face-o propriul tău suflet, propria ta minte.

Asa că am lăsat cuvintele să aștearnă povestea Bellei și a lui Edward.. a lui Jacob și a celorlalți..

Prima parte sincer mi s-a părut puțin superficială. Inițial m-am simțit bine în monotonia și ciudățeniile Bellei, însă apoi a inceput să mă irite faptul că la fiecare 3 pagini amintea de cat de frumos-de-pică este Edward. Parcă țipau hormoni feminini din fiecare pagină. Un cititor băiat, de exemplu, cred că n-ar fi avut răbdare să citească descrierile făcute de Bella pentru Edward. La un moment dat chiar mă întrebam cum naiba ar putea arăta o astfel de creatură.

Partea de final, vânătoarea, este chiar antrenantă și te ține cu cartea în mână până la final.

În partea a doua, Stephanie pare să se fi perfecționat deja. Apar o mulțime de trăiri ale Bellei… și îți trebuie multă răbdare și într-adevăr niște talent la scris pentru a putea înșira atât de multe detalii într-un mod poetic și care să aiba și sens… să mențină ritmul narațiunii curgător, fără să plictisească pe cititor și fără să cadă în penibil sau absurd. Tot felul de detalii, amănunțit descrise… senzații, emoții, reacții, lucruri, peisaje… Descrierea amănunțită a sentimentelor și a emoțiilor mi se pare cea mai tulburătoare fiindcă pot avea un impact mai puternic atunci cand descrierea lor te face să simți aproape fizic.. un sentiment ce poate odată l-ai incercat și tu… Durerea Bellei mi se pare atat de… intensă. Și atat de familiară.

Ce nu prea pot să înțeleg este totuși iubirea asta mare a Bellei.. exagerată, fără dar și poate. De câte ori nu îl vede, nu-l aude sau nu-l miroase pe Edward, intră în sevraj. Îți dă impresia că și atunci când Edward se duce la WC, Bellei i se pare o veșnicie. Dar ce bine că vampirii ăștia minunați nu trebuie să se ducă la WC, nu-i așa? :))

Apoi, după ce că, fără niciun succes, am tot încercat să-mi imaginez cum Doamne iartă-mă poate fi unu’ ATAT de frumos, ulterior m-am văzut pusă în încercarea de a-mi imagina cum ar putea să miroasă cineva „delicios”. Adică, am înțeles că pentru un vampir Bella mirosea „delicios” fiindcă era în zona… culinară, ca să zic așa. Dar iată că, și pentru Bella, Edward miroase „delicios”. Se tot insistă pe parfumul delicios al pielii lui, pe respirația lui delicioasă și ce-o mai avea el delicios de parcă chiar ne-ar interesa. Sincer, după ce-am lasat cartea din mână și-am iesit pe-afară, primul lucru pe care l-am făcut, a fost să mă duc la o cofetărie și să-mi cumpăr 2 prăjituri, fiindcă… eu asta asociez cu „delicios”. Și nu puteam să mi-l mai scot din minte, după ce fusese repetat de atâtea ori.

Să fiu sinceră, acțiunea este (după părerea mea) foarte previzibilă, cel puțin în prima parte a poveștii.. Dar în ciuda acestui fapt (și poate ăsta-i farmecul, că autoarea face posibil acest lucru) se menține tensiunea acțiunii, venită parcă tocmai din sinceritatea relatărilor. Tu poate reușești să intuiești cum vor decurge lucrurile, însă Bella nu… și o vezi cu ochii minții cum se inșeală de multe ori, și parcă ai vrea să o avertizezi iar asta îți mentine curiozitatea trează. Vrei să vezi ce-i mai trece prin cap Bellei.

Spre final, partea cu turiștii din Italia.. mi se pare scoasă dintr-un film de groază, aproape dezgustător de sinistră. Însă, este rezonabilă în contextul unei cărți cu vampiri. Asta e, ce să facem.

Pe tot parcursul cărtii, îmi pare că statutul Bellei este cea de ființă vulnerabilă ce se dorește a fi protejată. Pană și relația ei cu Edward are o aură parentală – felul în care el o condiționează în alegerile ei, felul în care îi urmărește fiecare detaliu din viață pentru a se asigura că Bella este în siguranță… și până și felul în care îi cântă ca să o adoarmă sau îi dă să mănance. Sunt sigură că multe din aspectele relației dintre Bella și Edward precum și dintre Bella și familia Cullen, sunt puternic ancorate în propriile năzuințe ale scriitoarei. Uneori toate par de vis, perfecte, așa cum poate orice fată și-ar dori dar nu e.

Vulnerabilitatea și nesiguranța Bellei se mai echilibrează către finalul poveștii, când lucrurile se schimbă nițel și Bella își ia revanșa.

Ultima parte a seriei este plină de surprize. Și de chestii dureroase. Dar nu vă spun ce (în caz că ÎNCĂ n-ați citit seria). În ultima parte de asemenea, aveți ocazia să-l cunoașteți mai bine pe Jacob întrucât există câteva capitole redate din perspectiva lui. Mie personal, Jacob mi-a fost simpatic încă de la inceput și nu mi-am schimbat părerea despre el până la final. Wow, unde găsesc și eu un prieten a cărui dragoste și loialitate să fie necondiționată? Pe altă planetă, poate..?

Finalul… chiar te ține lipit de paginile cărții. Eu pe la 2 noaptea încă citeam, deși a doua zi trebuia să mă înfațisez la locul de muncă. Și m-am infățisat la locul de muncă… palidă, străvezie și cu cearcăne adânci, ca să mă mențin în „poveste”.

Ce este interesant și intrigant la această carte… nu este atât de mult acțiunea cât mai degrabă felul în care este expusă acțiunea. Și binențeles, ceea ce mă mai atrage pe mine, sunt acele puternice sentimente de loialitate și sacrificiu ce imbogățesc substanțial orice carte ce merită citită. Pentru mine, cel puțin, acesta este un aspect care mă va atrage întotdeauna. Prietenia, loialitatea, curajul, iubirea necondiționată… – sunt sentimente despre care mai mult citești în cărți, ele fiind întâlnite destul de rar în relațiile cu semenii noștri.

Bănuiesc că eu am fost printre acele puține persoane care ÎNCĂ nu citise această carte (ÎNCĂ n-am văzut filmul), dar iată că am reușit să citesc întreaga serie mulțumită șefei mele care este o fată minunată. Aha, exact. Ați vrea toți să aveți o astfel de șefă   😉

Seria ”Amurg” nu este o carte de profundă filosofie, ci o carte a emoțiilor și a sentimentelor. Poate tocmai de aceea prinde atât de bine la tineri, fiindcă la această vârstă adolescentină ei se învârt mai mult în sfera trăirilor inimii decât în sfera activităților pragmatice. Dar pentru oricine trăiește încă astfel de emoții, această carte rămâne în continuare o lectură plăcută.

Random facts:

• este amuzantă denumirea de „vampiri vegetarieni” atribuită familiei Cullen. Evident, nu mâncau verdețuri, însă se abțineau de la ce lumea consideră crima – uciderea unui om. Ei bine, se pare că unii au înțeles analogia faptului că adevărații vegetarieni refuză să mănânce carne de animale deoarece uciderea animalelor ei o consideră tot o crimă, ca orice altă vărsare de sange săvârșită spre satisfacerea unor pofte sau nevoi. Eu personal sunt vegetariană… și încerc să-mi păstrez orice esență de umanitate pot, în adevăratul sens al cuvântului…

„De ce faceți asta? am spus. Tot nu înteleg de ce va străduiți atât de mult să rezistați la ceea ce… sunteți. Te rog, nu mă înțelege greșit, desigur că mă bucur că o faceți. Doar că nu îmi dau seama de ce va mai obosiți”.       Ezită înainte să îmi răspundă.     ”Ai pus o întrebare bună și nu ești prima care întreabă acest lucru. Ceilalți – majoritatea celor ca noi care sunt destul de mulțumiți cu viața pe care o duc – se întreabă și ei cum supraviețuim. Dar, vezi tu, doar fiindcă am fost.. creați într-un anume fel… nu înseamnă că nu putem alege să ne ridicăm, să cucerim granițele unui destin pe care nici unul dintre noi nu și l-a dorit. Să încercam să pastrăm orice esență de umanitate putem”.

• Asta este cred, cea mai amuzantă replică. Încercați să vă lămuriți singuri: ”Poate nu sunt om, dar sunt bărbat, mă asigură el”.

• Prietenii Bellei de la școală mi se par superficiali și egoiști. Mi se par genul de ”prieteni” care te caută doar atunci când ești bine și care te plac doar atunci când spui ceea ce vor ei să audă și faci ceea ce vor ei să faci.

• Și dacă la un moment dat te cam saturi să citești despre cât de ”angelic, delicios, devastator, inuman, fioros de frumoși erau acești.. indivizi, ni se oferă mai apoi o oarecare explicație: ”Ca prădători, avem foarte multe arme în arsenalul nostru fizic, mult mai multe decât avem nevoie de fapt. și apoi, ca florile carnivore, suntem fizic atrăgători pentru prada noastră”. Deci, dacă reperați ceva frumos-de-pică, păstrați distanța că s-ar putea să vă pape la micul dejun.

• Mi se mai pare interesantă și ideea aceasta a responsbilității unei relații. Sau cel puțin eu așa o percep. Nu poți hotărî ce-i mai bine pentru altul. Observ cu dezaprob că există oameni care consideră că ei pot lua cea mai bună decizie în numele amândurora. Ca și cum el sau ea ar știi ce se întamplă în sufletul partenerului lor atunci când alege să îl/o părăsească ”că așa-i mai bine pentru el/ea”, sau atunci când cineva începe o relație ”doar ca să…”. Doar ca să ”încerce” să vadă dacă se poate îndrăgosti, dacă poate iubi, sau alte tampenii care aparent par lacrimogene dar care în esență sunt extrem de egoiste. Cand este vorba de o relație, sunt implicate 2 persoane, și fiecare dintre cei 2 are tot dreptul de a NU fie mințit și nici folosit. Sau cel puțin așa ar trebui să fie.

• Până la sfârșitul cărții, n-am aflat de ce Bella auzea voci. Adică, mai precis, de ce auzea vocea lui. Era ”nebună” sau era ”subconștientul scăpat de sub control”?  😀  Și dacă era doar subconștientul ei, atunci de ce era surprinsă ori de cate ori îi auzea vocea? Și de ce nu o auzea ori de cate ori avea ea nevoie? (că ea avea nevoie tot timpul)

• amuzant e și felul în care Edward își apără… ”virtutea”.. săracul, de o sută și ceva de ani și-o tot apără, așa că apreciați gestul! Nu ca alții în zilele noastre  😛

”Mărită-te cu mine mai întâi”.    M-am holbat la el, așteptând…    ”Bine. Care e poanta?    El oftă.    ”Mă jignești, Bella. Eu tocmai te-am cerut de nevastă și tu crezi că e o glumă”.    ”Edward, te rog, fii serios”.     ”Sunt foarte serios”.    Mă privi fără nicio urmă de ironie în privire.    ”Of, ce naiba, am spus, cu o urmă de isterie în voce. N-am decat 18 ani”.     ”Ei bine, eu am aproape 110. Ar cam fi timpul să mă așez la casa mea”.

• legenda poporului Quileutes e foarte interesantă. Oricum, povestea vârcolacilor mi se pare în general mai draguță decat a.. adversarilor lor

• nu vi se pare că ”Quileutes” s-ar pronunța nițel precum… ”chilot”..? Poporul Chilot. :))

• Frumos…

”Înainte să te întalnesc pe tine, Bella, viața mea era o noapte fără lună. Foarte întunecoasă, dar cu puține stele – puncte de lumină și motivații… Apoi ai traversat cerul meu ca o cometă. Brusc totul a luat foc; exista lumină și frumusețe. Când n-ai mai fost, când cometa a căzut peste orizont, totul s-a făcut negru. Nimic nu se schimbase, dar ochii îmi erau orbiți de lumină. Nu mai puteam să văd stelele. Și nu mai exista nicio motivație pentru nimic.”

”Eram ca o lună pierdută; planeta în jurul căreia gravitasem fusese distrusă într-un scenariu apocaliptic de film cu dezastre, dar luna continua totuși să se rotească pe o orbită mică, în jurul spațiului gol, ignorând legile gravitației”.

”Dacă totul ar pieri și n-ar rămâne decât el, eu aș continua să exist; iar dacă totul ar rămâne și el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriașă lume străină mie și mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa”. (asta e din ”La răscruce de vânturi”)

Advertisement